Am urmărit filmul The Wall pe ecran mare, la Cinemateca Eforie, și am constatat că nu este doar o poveste despre trecut, ci o oglindă a unui mecanism uman ce reapare în momentele când frica și cultul puterii domină societatea.
Realizat în 1982, după albumul-concept al trupei Pink Floyd și creat în jurul viziunii lui Roger Waters, filmul redă prăbușirea psihologică a lui Pink, un muzician care construiește un zid invizibil între sine și lume. Fiecare traumă - de la pierderea tatălui în război, la o educație autoritară, alienare și eșecuri în relațiile personale - devine o „cărămidă” în zidul său. Acesta oferă protecție, dar și izolare, reprezentând atât refugiu, cât și un obstacol între individ și realitate.
Este relevant să menționăm că Roger Waters a trăit o experiență personală similară, tatăl său fiind ucis în 1944 în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, lângă Anzio. Această pierdere profundă este transpusă în piesa „Another Brick in the Wall - Part 1”, subliniind legătura puternică dintre viața personală a artistului și temele filmului.
Climaxul peliculei îl surprinde pe Pink în postura unui lider fascist, conducând mulțimi uniforme printr-un peisaj dominat de simboluri intimidante și violență organizată. Aici, filmul explorează cum trauma, frica și alienarea pot alimenta tentațiile autoritarismului și totalitarismului.
The Wall prezintă fascismul ca pe o consecință a degradării morale și psihologice, în care empatia este înlocuită de obediență oarbă și teroare. Elemente precum uniforme, simboluri și marșuri militarizate devin expresia vizuală a unei lumi devastate spiritual.
În contextul actual, filmul devine extrem de relevant. În ultimii ani, discursul despre securitate și apărare a câștigat teren în întreaga lume. Conflictele din apropierea Europei, competiția dintre marile puteri și creșterea cheltuielilor militare au devenit realități predominante. În paralel, retorica naționalistă și polarizarea socială au revenit în prim-plan.
Aceste schimbări politice și economice sunt adesea explicate prin teoriile geopolitice, iar fascismul modern este uneori mascat sub eticheta antifascismului – așa cum observa Pier Paolo Pasolini: fascismul poate reveni oricând cu condiția să fie numit „antifascism”. În acest sens, The Wall ridică o întrebare esențială: cum putem preveni ca frica provocată în masă să devină o justificare pentru intoleranță și dezumanizare?
Astăzi, filmul pare să converseze direct cu Europa care redescoperă vocabularul reînarmării. După decenii în care statul social și integrarea europeană păreau temeiuri solide pentru pace, continentul abordează din nou teme precum producția de armament, descurajarea militară, mobilizarea și reziliența strategică.
Războiul din Ucraina a remodelat profund această paradigmă, iar pentru multe guverne întărirea apărării nu mai este o alegere, ci o necesitate. Poziția oficială a NATO este elocventă: secretarul general Mark Rutte a declarat necesitatea creșterii cheltuielilor pentru apărare la aproximativ 5% din PIB, din care 3,5% să fie direcționați direct către industria militară.
Mesajul său a fost clar și fără echivoc: dacă aceste investiții nu sunt făcute, societățile occidentale ar putea pierde stabilitatea și, simbolic, „ar trebui să învețe să vorbească rusa”. Astfel, liderii occidentali încearcă să justifice prioritizarea securității în detrimentul altor sectoare sociale, acceptând costuri economice și sociale considerabile.
Prin urmare, The Wall rămâne o oglindă provocatoare și necesară, invitând la reflecție în fața unei lumi în care frica și nevoia de protecție pot alimenta câteodată cele mai întunecate tendințe ale societății umane.
