În societatea actuală, inclusiv în România, observăm o tendință îngrijorătoare: dialogul bazat pe argumente este tot mai mult înlocuit de plasarea rapidă a interlocutorilor în tipare morale rigide. Nu se mai caută înțelegerea punctului de vedere, ci doar încercarea de a-l încadra într-o categorie din care pare imposibil să iasă.
De mult timp, filosofia distinge între aletheia – adevărul supus mereu examinării și îndoielii – și doxa, opinia, care este supusă interpretărilor și erorilor. În prezent, cum remarcă Giorgio Agamben, această distincție pare a se fi estompat, iar opiniile sunt tratate ca adevăruri absolute, iar contestarea lor devine un act perceput drept amenințare.
Exemple din România contemporană reflectă această polarizare. Orice rezerve față de politici europene sunt rapid etichetate, denumirile mergând de la „suveranist” la „putinist”. Discuțiile despre identitate națională aduc acuzații de „naționalism”, apărătorii tradiției religioase sunt considerați „fundamentaliști”, iar criticii progresismului cultural sunt etichetați drept „extremiști”. Pe de altă parte, cei care sprijină extinderea drepturilor minorităților sau politicile identitare sunt adeseori acuzați de „globalism” sau „sorosism”. Astfel, fiecare tabără își construiește un adevărat inventar de excludere morală.
În această logică, odată încadrat într-o astfel de etichetă, argumentele unei persoane nu mai sunt luate în considerare, iar discursul său devine irelevant. Este un paradox al timpurilor noastre: cu cât se vorbește mai mult despre diversitate, pluralism și toleranță, cu atât devine mai dificilă acceptarea opiniilor care ies din tiparele acceptate de discursul dominant.
În plus, acest climat generează autocenzură. Mulți aleg să nu abordeze subiecte sensibile nu din lipsă de argumente, ci pentru că se tem de repercusiunile sociale sau profesionale. Astfel, cenzura oficială este înlocuită de o cenzură interiorizată, la nivel individual.
Instituțiile publice, inclusiv cele academice, nu sunt ferite de această presiune. Deși se proclamă că universitatea este spațiul dezbaterii critice și al îndoielii constructive, în practică există o evitare tacită a subiectelor considerate riscante. Nu există interdicții scrise, însă se simte o presiune difuză care influențează comportamentele și limitează libertatea discursului.
Conceptul de „spirală a tăcerii”, descris de Elisabeth Noelle-Neumann, explică perfect această situație: oamenii renunță să-și exprime punctele de vedere minoritare de teama izolării sociale. Nu mai este nevoie de un cenzor vizibil, deoarece climatul social generează autocenzură. Această formă de control al discursului este adesea mai eficientă decât cenzura tradițională, deoarece este răspândită și invizibilă.
În concluzie, așa cum subliniază Agamben, adevărul autentic nu atacă criticile și întrebările, ci are nevoie de ele pentru a se defini și a progresa. În schimb, societatea etichetelor evită dezbaterea deschisă și impune o formă de limitare a libertății de exprimare, sub o mască aparentă de pluralism.
