În noiembrie 1936, Andrei Berilă, în vârstă de doar 26 de ani, a fost arestat, având în palmares şapte crime. El a recunoscut iniţial şase, iar ulterior a admis comiterea încă a cinci omoruri, însă aceste mărturisiri au avut scopul de a justifica transferul său cu un vagon-dubă prin diverse penitenciare din ţară.
Istoria sa este marcată de trei tentative de evadare, reuşite doar ultima dată, când a fugit pe acoperişul unui vagon de tren, poveste care a devenit faimoasă în presa vremii. Libertatea redă episodic detalii din perioada 1936–1947, reconstruind traseul celui considerat un criminal în serie al epocii.
Perioada petrecută în detenţie și transferurile
În februarie 1937, Berilă a fost redus la o călătorie de trei zile de la penitenciarul din Galaţi către închisoarea Văcăreşti, fiind escortat de 12 gardieni. Traseul trenului ocolea Basarabia pentru a face opriri în Iaşi şi Mărăşeşti înainte de a ajunge la Bucureşti.
Un raport medical efectuat înainte de transfer concluziona că Berilă nu prezenta probleme de sănătate, ba chiar câştigase 14 kilograme în detentie, având o poftă accentuată de mâncare şi solicitând suplimente de raţie alimentar.
Un deţinut implacabil în fața legii
Ajuns la Văcăreşti în aprilie 1937, Berilă era ţinut în lanţuri într-o celulă separată, sub pază strictă. Aici urma să fie judecat pentru tentativa de tâlhărie din ianuarie 1936, când, împreună cu complicele său Stelian Rădoi, a atacat cu un topor două persoane într-o cârciumă din Bucureşti.
În sala de judecată, Berilă şi-a susţinut nevinovăţia sub pretextul legitimei apărări, argumentând o datorie mai veche şi reacţia sa la un atac asupra sa. Contradicţiile au fost însă dovedite cu probe concludente: toporişca folosită era nouă, făcută special pentru atac, iar martorii au confirmat intenţia premeditată a crimei.
Condamnat la 5 ani pentru această faptă, Berilă a reacţionat defazat, râzând în momentul în care i s-a comunicat sentinţa, un gest care a atras atenţia celor prezenţi.
Procesul pentru multiple crime și speranța într-o sentință blândă
La procesul pentru cele şase crime săvârşite în brutăria lui Mandanis în toamna lui 1936, Berilă a manifestat o atitudine de rugă către juraţi pentru un verdict mai îngăduitor, susţinând că era beat în timpul faptelor și sperând să nu primească o condamnare mai mare de zece ani.
Se cunoştea faptul că primea o oră de aer pe zi în curtea închisorii şi cerea constant pâine şi ţigări, izbutind să stabilească anumite concesii mici în condiţiile restrictive ale detenţiei.
Astfel, tumultoasa existenţă în lanţuri a lui Andrei Berilă ilustrează o poveste cutremurătoare a unui condamnat ce a sfidat autorităţile penitenciare prin evadările sale repetate, culminând cu fuga spectaculoasă pe acoperişul unui tren, un gest care a rămas întipărit în memoria publică a românilor de dinainte de Al Doilea Război Mondial.
