Paco, un bărbat aproape septuagenar, este singurul rezident rămas în satul său din Santiago-Pontones, situat în inima Sierra de Segura, provincia Jaén, Spania. În trecut, comunitatea era vie, cu familii numeroase, copii la școală și magazine frecventate, însă astăzi singurătatea a devenit felul său de viață.
La o altitudine de 1.200 de metri, Paco locuiește în armonie cu natura, departe de agitația urbană, purtând responsabilitatea de „primar, polițist și om de întreținere” al cătunului, așa cum glumește el. Comunitatea care odinioară avea școală, magazine și meșteșugari, s-a risipit pe măsură ce locuitorii au plecat spre orașe în căutarea unor condiții mai bune.
Accesul la servicii este dificil: cel mai apropiat supermarket se află la 30 de kilometri, iar Paco face aprovizionarea lunar, bazându-se în mare parte pe produsele cultivate și metodele tradiționale de conservare a alimentelor. Iarna îi aduce cele mai mari provocări, cu temperaturi ce pot coborî până la -20 de grade Celsius și zăpadă ce blochează drumurile pentru săptămâni.
Deși se bucură de liniștea și aerul curat pe care le oferă izolarea sa, Paco este conștient de riscurile singurătății: îi este teamă să i se întâmple ceva fără să fie observat. Totuși, menține legătura cu câțiva vecini din satele apropiate, care apreciează calitatea vieții, deși remarcă lipsa diversității pe care o aduce viața în natură.
Refuzând să părăsească acest spațiu care i-a dat sens vieții, Paco spune simplu: „Pentru că iubesc natura. Asta am trăit mereu”. Însă perspectiva dispariției satului odată cu plecarea lui este dureroasă și reflectă fenomenul tot mai accentuat al depopulării zonelor rurale din Spania.
„Oamenii ca mine sunt pe cale de dispariție. Când voi pleca eu, satul va dispărea”, declară el cu sinceritate, semnalând o realitate tristă ce afectează multe comunități rurale din țară.
