Statisticile recente arată o tendință îngrijorătoare în România: tot mai mulți adolescenți dispar de acasă. Peste 11.000 de sesizări privind dispariția minorilor au fost înregistrate în ultimele 12 luni, marcând o creștere pentru al treilea an consecutiv. Specialiștii atrag atenția că acest fenomen nu poate fi redus la o simplă rebeliune specifică adolescenței, ci reprezintă un semnal de alarmă privind starea emoțională profundă a tinerilor.
Conform datelor prezentate recent, aproximativ 60% dintre acești minori provin din centre de asistență socială sau locuințe sociale, dar există și cazuri în care adolescenții pleacă voluntar din familiile lor. Grupele de vârstă cele mai vulnerabile sunt cele între 14 și 18 ani.
Psihologul Mihai Copăceanu și terapeuta Mirela Husaru, specializată în metoda Compassionate Inquiry, au explicat pentru Libertatea că fuga de acasă nu este doar un gest impulsiv, ci o reacție la un context complex și adesea dificil pentru adolescent.
Fuga de acasă – o reacție la neînțelegeri și presiuni
Adesea, adolescenții care pleacă brusc de acasă sunt percepuți de către părinți ca fiind obraznici sau nerecunoscători. Însă această interpretare simplistă poate ascunde adevăratele cauze ale acestei decizii. Copăceanu subliniază că fuga de acasă are multiple explicații și necesită o abordare complexă, centrată pe înțelegerea contextului familial și psihologic.
În numeroase situații, tinerii simt că nu sunt ascultați sau acceptați, iar inițiativele lor sunt respinse, generând tensiuni care pot deveni insuportabile. Pentru acești adolescenți, plecarea acasă poate reprezenta singura soluție vizibilă de a evita un mediu perceput ca ostil și apăsător.
Regulile stricte și pedepsele agravează situația
Problemele se complică atunci când certurile zilnice sunt însoțite de restricții severe, amenințări sau pedepse fizice. Psihologul avertizează că mulți părinți nu realizează cât de profund resimt adolescenții aceste constrângeri. Această atmosferă poate genera sentimente de rușine și frică, care îi determină pe copii să nu mai dorească să se întoarcă acasă și astfel să se expună unor riscuri suplimentare, inclusiv idei suicidare.
Fuga de acasă, simptomul unei suferințe profunde
Specialiștii insistă asupra faptului că fuga de acasă nu trebuie interpretată ca o simplă criză adolescentină sau ca un act de teribilism. Mai degrabă, este un indicator al unei suferințe profunde. Acest mod de a vedea lucrurile schimbă complet perspectiva părinților, care ar trebui să reflecteze nu asupra pedepsei pe care ar trebui să o aplice, ci asupra cauzelor care i-au determinat pe copii să fugă.
Întrebarea esențială care trebuie pusă este: „Ce a determinat copilul meu să creadă că este mai bine să plece decât să rămână acasă?” – o reflecție ce poate fi începutul unui proces de dialog și reconstrucție a relației familiale.
