În ultimele trei decenii, România și-a construit politica externă și internă în jurul unor agende impuse pentru a se integra în organizații ca NATO și UE. Această orientare a generat o generație marcată de oportunism și lipsă de viziune reală. Astfel, țara deseori se regăsește în postura unui „bișon” în fața unor amenințări și provocări majore, fără o poziție clară și puternică.
Pe de altă parte, sentimentul naționalist s-a manifestat constant, dar adesea mai mult cultural decât efectiv politic. Exemplul oferit este al unei combinații paradoxale între nostalgii pentru figuri controversate și dorința de a profita financiar de pe urma fondurilor europene. Fenomenul este ilustrat prin comparația cu oameni politici care promovează patriotismul pentru a-și consolida poziții în afaceri sau la bursă, fără un program autentic.
Astăzi, patriotismul este adesea redus la simple simboluri sau clișee, vizibile chiar și în campaniile publicitare ale multinaționalelor. Politicieni ca Nicușor Dan sunt amintiți pentru o atitudine mai echilibrată și realistă în raport cu naționalismul exagerat al unor lideri conservatori sau social-democrați, care promovează un patriotism rigid și izolaționist.
Pe tema corupției, autorul subliniază că naționalismul românesc a fost adesea însoțit de practici corupte profunde și păguboase pentru interesele reale ale cetățenilor. Această realitate este ilustrată printr-o referință literară semnificativă: romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu, care oferă o frescă dură a unei elite politice care a profitat din plin, în detrimentul poporului, în perioada premergătoare Primului Război Mondial.
În contextul regional, se observă o atenție sporită la corupția din Ucraina, însă în România transparența față de cheltuielile enorme cu înarmarea este redusă. Totodată, planurile pentru dezvoltarea industriei de apărare și ambițiile privind o ridicare a capacității militare sunt criticate ca o strategie de „rezervă”, mai degrabă impulsionată de nevoia de a se alinia unor standarde externe decât de o viziune proprie.
Comparativ cu Polonia, România este văzută ca o periferie marginalizată, cu puține șanse reale de a căpăta un rol central în Europa, în condițiile unor politici economice care au impactat negativ nivelul de trai al populației. Această situație este explicată și prin relațiile geopolitice și economice dezavantajoase față de puteri precum Germania.
În final, se evidențiază necesitatea unui gândiri mai autonome, care să depășească oscilarea între influențele americane, europene sau chiar chineze, și o renunțare la atitudinile superficiale și populiste de tipul „botez și cumetrie”. Critica se îndreaptă către selecția precară a elitei politice și intelectuale, care nu reușește să propună o strategie coerentă pentru binele general.
Singura soluție susținută este concentrarea pe bunăstarea majorității românilor, afectată de conflicte, măsuri economice drastice și crize globale. Relațiile externe, inclusiv cu China, sunt sugerate a fi privite cu mai multă deschidere și pragmatică, amintindu-se și începuturile acestora în timpul regimului Ceaușescu ca un exemplu de politică externă independentă în perioada Războiului Rece.
