Conceptul de „psihologie a popoarelor”, popular în epoca lui Oswald Spengler, nu a devenit o știință socială solidă, dar a avut un rol important în dezvoltarea antropologiei culturale. În calitate de diplomat cu experiență în capitalele lumii romanice precum Roma, Lisabona sau Paris, am putut observa comportamentul colectiv al societăților gazdă. Am realizat astfel că, în diplomație, reprezentanții unui stat sunt percepuți și prin prisma identității culturale a poporului pe care îl reprezintă.
Analogia dintre „psihologia popoarelor” și trăsăturile semnelor zodiacale este sugestivă: membrii unei comunități împărtășesc anumite caracteristici istorice și culturale, la fel cum nativii unui semn zodiacal manifestă trăsături predictibile. La fel cum popoarele romanice sau alte grupuri etnice au trăsături fizionomice și comportamentale distincte, influența unei civilizații milenare dă o identitate complexă fiecărei națiuni.
În cazul românilor, întrebarea dacă sunt mai pesimiști decât alții găsește un răspuns nuantat. Deși orice societate cuprinde optimști și pesimiști, la români se manifestă un „pesimism preventiv și histrionic”. Acesta s-a format în condițiile istorice dificile, în special în regiunile extracarpatice, sub influența domniei turcești și a literaturii slavone, în care sărăcia și analfabetismul au fost elemente definitorii ale identității colective. Astfel, „Miorița”, cu multiplele sale variante balcanice, simbolizează o mentalitate a fatalismului și defetismului, caracteristică popoarelor creștine postbizantine.
Spre deosebire de pesimismul colonial al unor popoare europene care reflectă regretul pentru trecutul imperial, fatalismul „mioritic” exprimă resemnarea față de un destin implacabil, ilustrat în formula „n-a fost să fie”. În cultura românească nu s-a imprimat optimismul raționalist derivat din tradiția augustiniană a Occidentului latin, ci un fel de dualism bogomil care vede lupta dintre bine și rău ca o remiză eternă. Această viziune este oglindită și în gândirea celui mai cunoscut filozof român, Emil Cioran, ale cărui reflecții asupra „neantului valah” exprimă un pesimism profund.
Criza politică actuală din România este doar un simptom al unei probleme mai adânci, o formă de auto-ură care, paradoxal, a fost accentuată de creșterea economică și socială rapidă din ultimele decenii postcomuniste. Astfel, deși PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de la 25% din media UE în 1990 la peste 75% acum, societatea românească devine tot mai fragmentată și sceptică. Această contradicție reflectă o percepție distorsionată asupra realității: românii se compară cu societăți dezvoltate precum Germania sau Franța în prezent, ignorând progresul făcut în ultimele decenii, iar sentimentul corupției și al declinului național este intensificat de fenomenul emigrației masive.
