În politica românească, stabilitatea este deseori vehiculată drept soluția ideală la fragilitatea instituțională și la vidul de putere atribuit alegerilor anticipate. Însă, în realitate, România a trecut printr-o serie de guverne trecătoare, încheiate adesea prin schimbări rapide și crize politice.
În ultimii 12 ani, între 2014 și 2026, țara noastră a avut zece guverne oficial instalate de Parlament, alături de alți patru-cinci premieri interimari. De la guvernele conduse de Ponta, Cioloș, Grindeanu, Tudose și Dăncilă, până la cele ale lui Orban, Cîțu, Ciucă, Ciolacu și Bolojan, durata medie a unui executiv a fost de aproximativ 14 luni. Această statistică relevă fragilitatea reală a stabilității politice.
Adesea, formarea guvernelor a fost influențată de jocuri politice de culise, în care negocieri obscure și presiuni exercitate din umbră de diverse servicii au diminuat voința reală a alegătorilor. Fenomene precum racolarea parlamentarilor, oferirea de posturi bine plătite sau contracte cu statul au redus nivelul democrației, generând guverne slabe, fără susținere populară clară.
În prezent, România se confruntă cu o nouă etapă de criză politică, marcată de o reticență manifestă față de organizarea alegerilor anticipate. Actorii politici preferă orice altă soluție, chiar și unele considerate imorale, în loc să lase decizia în mâinile cetățenilor.
Argumentul principal împotriva anticipatelor este teama că un partid ca AUR ar putea obține un scor semnificativ la vot. Chiar dacă acest partid ar putea ajunge la circa 35%, acesta nu ar dispune de suficiente mandate pentru a forma singur o majoritate guvernamentală. În același timp, o alianță între PNL, USR și alte formațiuni de centru-dreapta ar acumula în jur de 30% sau mai mult.
Din această ecuație, cei care ar pierde cu adevărat sunt PSD și rețelele de influență ale serviciilor și analiștilor care sprijină anumite grupuri politice. PSD ar putea fi pus în situația de a-și schimba liderii sau de a deveni un partener minoritar într-o coaliție cu AUR.
După alegerile anticipate, decizia desemnării premierului va reveni președintelui, conform prevederilor constituționale. Astfel, președintele Nicușor Dan, chiar și cu un scor sub 50% pentru AUR, ar putea nominaliza candidatul preferat.
În acest context, rămâne o întrebare importantă: de ce președintele evită această soluție, deși pare o modalitate firească de a clarifica scena politică și de a oferi un nou mandat legitim guvernului?
