România se află în pericolul de a fi sancționată financiar de Uniunea Europeană, în eventualitatea în care instanțele autohtone vor continua să trateze hotărârea Lin II, emisă pe 16 iulie 2026, ca pe o simplă recomandare, la fel cum s-a întâmplat în cazul deciziei Lin I din iulie 2023. Această conduită poate duce țara noastră pe traseul unei proceduri de infringement, conform tratatului de funcționare al UE, care permite Comisiei Europene să solicite impunerea unor amenzi forfetare și penalități zilnice prin Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).
Experiența altor state membre precum Grecia, Italia, Polonia și Ungaria evidențiază faptul că hotărârile CJUE sunt obligatorii și nu pot fi ignorate, sancțiunile fiind deja aplicate acestor țări. Un element esențial al hotărârii Lin II, privind posibilitatea redeschiderii dosarelor închise definitiv, nu provine exclusiv de la CJUE, ci își are rădăcinile într-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție din România, datată 25 octombrie 2022.
Contextul istoric și juridic al controverselor despre prescripție
Povestea începe pe 26 mai 2022, într-un birou al procurorilor anticorupție de la Curtea de Apel București, zi în care Curtea Constituțională a adoptat Decizia nr. 358/2022 privind întreruperea prescripției penale, a doua de acest fel. Procurorii au sesizat imediat un risc major: dacă decizia era aplicată retroactiv, numeroase dosare importante de corupție și fraude cu fonduri europene ar putea fi închise masiv. În urma unei discuții intense, s-a decis inițierea unei solicitări către CJUE, împreună cu o listă de cereri pregătite de un grup restrâns de procurori anticorupție. Această cerere a fost aprobată la nivelul Direcției Naționale Anticorupție și propusă instanțelor, însă la prima încercare, Curtea de Apel București a respins toate solicitările.
Pe 25 octombrie 2022, Înalta Curte a intervenit prin Decizia nr. 67, oferind clarificări semnificative. Aceasta a întărit faptul că normele legate de întreruperea prescripției sunt norme de drept penal material, care trebuie interpretate în favoarea celui acuzat, extinzând retroactiv cadrul prescripției pentru fapte comise încă din 2014. Această măsură fusese însă declarată incompatibilă cu legislația UE în hotărârea Lin I pentru cazurile de fraudă gravă.
Un aspect mai puțin remarcat, dar crucial pentru disputa actuală, a fost decizia Înaltei Curți ce stabilește posibilitatea contestării în anulare a hotărârilor definitive de condamnare, în condițiile în care instanțele nu au analizat sau au omis să se pronunțe asupra aspectelor referitoare la prescripție. Practic, dacă o instanță de apel nu a examinat prescripția ca urmare a deciziilor CCR, această omisiune poate fi considerată eroare de procedură, ce poate fi invocată pentru redeschiderea cazului.
Astfel, interpretarea astfel oferită a creat premisele ca dosarele închise definitiv să poată fi reactivate, ceea ce reprezintă elementul central al litigiului între România și instituțiile europene în prezent. Înalta Curte a subliniat că autoritatea de lucru judecat poate ceda în acest context, iar practica instanțelor conține deja cazuri în care acest principiu a fost aplicat.
