În România anilor ’80, un tânăr inginer electronist în vârstă de 26 de ani, Vasile Barbu, a dezvoltat un radio portabil atât de popular încât a uimit conducerea regimului comunist, inclusiv pe Nicolae Ceaușescu și ulterior pe Ion Iliescu. Acest dispozitiv, numit „RIC”, a fost exportat în numeroase țări și a devenit un adevărat simbol cultural al generației ce trăia în statele influențate de cortina de fier.
RIC, acronimul pentru „Radio Individual cu Cască”, a fost proiectat la Întreprinderea Electronica din București, în condițiile dificile ale economiei comuniste din România. În acea perioadă, țara traversa o criză severă cauzată de măsurile lui Ceaușescu, inclusiv plata accelerată a datoriei externe, ceea ce a condus la raționalizarea alimentelor, pene electrice și lipsa căldurii în locuințe. Din acest motiv, radioul a reprezentat o formă de evadare, un mic refugiu personal pentru ascultătorii săi.
Radioul RIC se remarca prin dimensiuni foarte reduse — aproximativ jumătate dintr-un pachet de țigări — și funcționa cu o singură baterie de 1,5 volți, având o cască pentru ascultare. Dispozitivul era simplu, cu doar două butoane: unul pentru pornire și controlul volumului, celălalt pentru schimbarea gamei de frecvențe. Mecanismul de acordaj era o tija de plastic, iar designul practic și robust făcea radio-ul ușor de purtat oriunde.
Într-o perioadă în care opțiunile de divertisment erau limitate la câteva ore de televizor cu programe controlate strict de regim, radioul RIC a oferit posibilitatea de a accesa informații și muzică în mod individual, devenind „iPod-ul” generației din România socialistă și din întreaga zonă de influență sovietică.
După căderea comunismului și în anii de tranziție care au urmat, apariția pe piață a numeroaselor electrocasnice occidentale și orientale a făcut ca radiourile RIC să fie considerate învechite. Mulți dintre proprietari le-au aruncat, iar astăzi aceste dispozitive sunt rare și apreciate de colecționarii de electronice vintage, ajungând să se vândă pe piața online cu prețuri în jur de 100 de euro.
Vasile Barbu povestește că proiectarea radioului a fost o provocare tehnică majoră, realizată într-un context de constrângeri materiale și cerințe politice stricte. Acesta a trebuit să respecte directive rigide ale partidului care dorea un produs ieftin și ușor de fabricat, destinat să fie vândut pe scară largă, „ca pe semințe”.
Inginerul își amintește cum, în 1983, autoritățile au fost nemulțumite de poziția României în clasamentul statelor socialiste privind producția și vânzarea de radiouri, țara aflându-se pe ultimul loc în cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). În acest context a fost cerută urgentarea unui produs care să crească aceste cifre, ceea ce a condus la lansarea radioului RIC, devenit ulterior un succes internațional.
