Centrala Nucleară de la Cernavodă, un reper vital pentru sistemul energetic național, traversează în prezent o perioadă dificilă, în contextul diminuării debitului Dunării. Însă povestea acestei centrale începe acum peste 40 de ani, cu primele inițiative naționale în domeniul energiei nucleare.
Interesul României pentru energia nucleară datează încă din anii 1950, când au fost realizate primele studii specifice. În 1968, a fost aprobat primul Program Național Nuclear, care prevedea construirea unor centrale nuclearo-electrice până în 1980. Planul original viza o capacitate instalată de circa 10.000 MW, repartizată în 15 unități, însă estimările ulterioare au arătat că realizarea acestui proiect ar fi necesitat investiții de minimum 20 de miliarde de dolari, o sumă ce depășea posibilitățile la momentul respectiv.
Decizia asupra tehnologiei folosite a fost influențată de factori politici ai regimului comunist. Inițial, se luase în calcul o centrală pe râul Olt, cu tehnologie sovietică, dar acest plan a fost abandonat, deși au avut loc negocieri și s-a înființat o societate dedicată acestui proiect.
În cele din urmă, s-a optat pentru tehnologia canadiană CANDU (Canada Deuterium Uranium), ce utilizează uraniu natural și apă grea ca moderator și agent de răcire. Dialogurile cu canadienii au început la sfârșitul anilor ’60, dar au fost amânate din cauza dificultăților economice românești. Negocierile s-au reluat în 1973, dar au avansat lent, din cauza reținerilor canadienilor privind posibila utilizare militară a tehnologiei, așa cum s-a întâmplat în alte țări, precum India.
Colaborarea oficială a început în 1977, când România și Canada au semnat un acord privind folosirea pașnică a energiei atomice. În 1979, a fost creată Întreprinderea Nuclearo-Electrică Cernavodă, subordonată Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară, însă schimbarea reflecta doar o reorganizare a responsabilităților administrative.
România a exprimat inițial intenția de a achiziționa 20 de reactori CANDU, dar numărul a fost redus succesiv, din cauza costurilor ridicate – o singură unitate costa aproximativ 900 de milioane de dolari, iar taxa de licență era de 10 milioane de dolari. Astfel, au fost aprobate doar două unități, cu opțiunea construire ulterioară a altora pe baza licenței primite.
În decembrie 1978, România și Canada au încheiat un contract pentru tehnologia CANDU și acorduri pentru serviciile de inginerie și aprovizionare necesare realizării Unității 1 a centralei. Pentru finanțarea proiectului, Guvernul Român a beneficiat de o linie de credit de un miliard de dolari canadieni acordată de Corporatia pentru Dezvoltarea Exporturilor din Canada, completată de un sistem de barter cu produse românești.
