În anul 2000, Nicușor Dan a publicat în revista Dilema un eseu în care propunea o reinterpretare a naționalismului, prezentându-l nu ca pe o doctrină politică agresivă, ci ca pe o expresie profundă a iubirii și complicității cu spațiul cultural propriu. Potrivit sa, modelul occidental, considerat adesea pur contractual și bazat pe un set riguros de reguli, nu reușea să reflecte autenticitatea și legătura organică cu identitatea colectivă.
Nicușor Dan defini identitatea românească printr-o „țesătură inefabilă” a cotidianului, o stare de fericire și apartenență care îi conferă un sentiment unic, de care nu s-a mai întâlnit în alte părți ale lumii: „Iubesc România. Țesătură inefabilă care face parte din identitatea mea. Flux sensibil pe care nu l-am regăsit în altă parte de lume”. Astfel, pentru el, naționalismul constituia o formă de protecție împotriva alienării individuale, o cale de a conserva autenticitatea într-o lume aflată sub presiunea standardelor exterioare, ce pot „amputa personalitatea”.
În eseu, Nicolașor Dan își asuma o poziție conservatoare în privința valorilor tradiționale, subliniind legătura strânsă dintre propria identitate și spiritul locului sau spațiul public. La final, autorul a clarificat că nu susține extremismul politic, ci că expresia sa este „o simplă declarație de dragoste” față de locurile și experiențele care i-au marcat viața: „Iubesc Grozăveștiul, chiar cu gândaci, pentru că am trăit în el nu doar prima dragoste, ci și o solidaritate umană extraordinară”.
Viziunea sa a stârnit însă critici vehemente. Filosoful și publicistul Cătălin Avramescu a catalogat opinia lui Nicușor Dan drept o „idioțenie” ce privilegiază simbolurile locale în detrimentul valorilor universale occidentale. Avramescu a ironizat afirmațiile sale notabile: „Mămăliga îl bate pe Kant. Miorița îi ia fața lui Einstein. Călușarii sunt de preferat operei lui Verdi. Bojdeuca lui Creangă pune în umbră turnul Eiffel”.
În plus, Avramescu a contestat și alte afirmații ale lui Nicușor Dan, precum cea privind caracterul „bizantin” al societății românești, explicând că, de fapt, doar Dobrogea a avut o legătură consistentă cu Imperiul Bizantin, și aceea limitată în timp. Totodată, filosoful a respins ideea că Occidentul ar fi fost în mod dominant contractualist, amintind că multe figuri importante, cum este David Hume, au criticat această viziune.
Avramescu a mai arătat că astfel de perspective „pseudo-istorice” afectează în mod negativ dezbaterile serioase despre identitate și cultură, subliniind importanța unui dialog echilibrat între valorile locale și cele universale.
