Massoumeh Raouf, fostă prizonieră politică în una dintre cele mai dure închisori din Iran, a reușit să evadeze după opt luni de detenție în 1982 și a fugit în Franța în 1985. De peste patru decenii, ea protestează împotriva regimului represiv iranian, luptând pentru libertate și egalitate, în ciuda tragediilor personale, inclusiv execuția fratelui său în 1988.
Într-un interviu exclusiv pentru Libertatea, autoarea și jurnalista Massoumeh Raouf a împărtășit detalii despre suferințele prin care a trecut și despre angajamentul său neclintit de a apăra drepturile fundamentale ale iranienilor, mai ales ale femeilor supuse unui regim profund misogin.
Născută în 1961, Raouf a fost arestată în 1981 și condamnată la 20 de ani de închisoare, însă a evadat după doar opt luni, experiență pe care o povestește în cartea sa „Evadare din închisoarea din Iran” (2022). În timpul masacrului prizonierilor politici din 1988, fratele său a fost executat, fapt care a întărit determinarea ei de a lupta împotriva nedreptății. În memoria lui, a creat banda desenată „Un mic prinț în țara mollahilor”.
Între 1996 și 2001, ea a cercetat impactul masacrului asupra familiilor victimelor și condițiile din închisori, contribuind la volumele colective „Masacrul prizonierilor politici” și „Eroi în lanțuri”. Membră a Societății Oamenilor de Litere și a Consiliului Național al Rezistenței Iraniene, Raouf trăiește în exil și participă activ în campanii pentru justiție, militatând pentru tragerea la răspundere a celor care au comis „crime împotriva umanității” în Iran.
În numeroasele sale intervenții publice, inclusiv prelegeri în școli, Massoumeh Raouf dezvăluie realitățile dure ale sistemului iranian, pe care îl cataloghează drept „apartheid sexual”, subliniind că misoginia nu este un simplu atribut al puterii, ci o formă instituționalizată de discriminare care condamnă femeile la nedreptăți profunde.
Raouf relatează cum, în urmă cu peste 40 de ani, după un proces sumbru de zece minute, a început un angajament care a devenit o cauză vie pentru ea: refuzul de a accepta tăcerea în fața opresiunii și lupta pentru o Iran democratică, în care drepturile femeilor să fie respectate.
Femeia activistă a mărturisit că participarea în prima linie a luptei jurnalistice a expus-o la violență și persecuție, fapt ce i-a întărit convingerea că informarea publică este un act de rezistență. Amintindu-și loviturile primite în orașul Rasht pentru distribuirea unui ziar de opoziție, ea concluzionează că tacerea în fața unor asemenea acte ar fi echivalentă cu complicitatea.
