Fiica unui bărbat decedat după ce a petrecut doi ani în căminul de la Dumbrava, județul Bihor, administrat de Viorel Pașca, aduce în atenție condițiile dificile cu care s-a confruntat tatăl său, reieșind anumite restricții la comunicare pe care le trăia acesta. Femeia, care a preferat să rămână anonimă, povestește despre dificultățile aproape permanente întâmpinate în încercarea de a păstra legătura cu tatăl ei și faptul că dialogurile nu erau decât scurte, limitate la banalități.
„Aveam impresia că nu poate spune ce gândește cu adevărat, mereu simțeam că este cineva lângă el. Când îmi cerea să-l aduc acasă, i se lua telefonul din mână”, explică fiica bărbatului, evocând o comunicare controlată la cămin.
Bărbatul suferea de probleme grave de vedere și a fost internat în căminul din Dumbrava în contextul în care fiica lui trecea la rândul ei printr-o perioadă dificilă. Deși ea a încercat să îl contacteze frecvent, convorbirile cu acesta erau scurte și întrerupte brusc dacă subiectul devenea incomod pentru conducerea centrului.
Fiica dezvăluie că tatăl său nu avea un telefon personal, iar apelurile se făceau prin intermediul angajaților centrului. „Am sunat deseori la domnul Viorel Pașca ca să întreb de tatăl meu, dar am avut impresia că personalul se purta urât cu el. Ei îi smulgeau telefonul din mână când îi spunea că dorește să vină acasă sau să vorbim mai liber”, a mai spus ea.
Din fotografiile primite de la conducerea azilului, femeia a concluzionat că îngrijirea părintelui său părea satisfăcătoare, însă izolarea și lipsa libertății de exprimare au fost constante. Tatăl său își exprima dorința de a pleca, dar niciodată aceste cereri nu au primit răspuns sau au fost acceptate.
Mărturia aduce lumină asupra suspiciunilor publice legate de azilurile administrate de familia Pașca și întărește întrebările privind condițiile reale și modul în care sunt ținuți beneficiarii acestor centre. Aceste relatări vin în contextul anchetelor DIICOT derulate în aceste instituții.
Fiica bărbatului, aflată în altă regiune a țării și aflându-se la rândul ei într-un moment dificil, nu și-a putut vizita tatăl și a trebuit să se mulțumească cu convorbiri telefonice dificile, care adesea se încheiau fără explicații clare când subiectul devenea „delicat”.
«În momentul în care tata îmi spunea «vino să mă iei acasă», telefonul îi era luat din mână, iar apelul se întrerupea brusc», povestește femeia, adăugând că nu a putut niciodată să afle motivele exacte ale acestei situații și rămâne cu întrebări fără răspuns.