Imaginile cu albia secătuită a Dunării pe teritoriul României ridică frecvent aceeași întrebare: de ce ploile locale și aportul râurilor interne nu reușesc să reechilibreze debitul celui mai mare fluviu din Uniunea Europeană? Explicația constă în complexitatea hidrologică a Dunării, care se întinde pe 2.811 kilometri și traversează zece țări, începând din Alpi și până la Marea Neagră. Starea fluviului este decisă cu mult înainte ca acesta să ajungă în România.
Perioadele prelungite de secetă și valurile de caniculă, care afectează Europa Centrală și de Vest de mai bine de două luni, au determinat scăderea accentuată a debitului în zonele superioare ale Dunării. Astfel, chiar dacă în România plouă și fluxurile râurilor locale cresc, contribuția acestora reprezintă doar o fracțiune nesemnificativă din volumul total al apei.
Impactul râurilor românești asupra debitului Dunării
Dunărea are un debit mediu impresionant, de aproximativ 6.400 de metri cubi pe secundă, susținut de peste 300 de afluenți direcți și indirecți. Dintre aceștia, 96 se găsesc pe teritoriul României, însă aportul lor colectiv este mult mai redus decât ar putea sugera numărul.
Principalii contribuitori ai Dunării provin din statele situate în amonte: râul Sava are cel mai mare debit dintre afluenți, cu 1.722 metri cubi pe secundă, urmat de Tisa cu 813 și Inn cu 738 metri cubi pe secundă.
Pe de altă parte, cei mai importanți râuri românești aduc volume mult mai mici: Siret - 230 de metri cubi pe secundă și Olt - 190 metri cubi pe secundă. Aportul total al principalelor cursuri de apă de pe teritoriul României nu depășește 800 de metri cubi pe secundă, ceea ce reprezintă mai puțin decât debitul Tisei și sub jumătate din cel al Savei.
Așadar, volumul Dunării care ajunge în România depinde în mare măsură de condițiile meteorologice din regiunea Alpilor, Bavaria și Europa Centrală, nu de fenomenele locale.
Hidrocentralele dunărene: distribuție și putere
Pe lângă importanța Dunării în transport și agricultură, fluviul este o resursă importantă de energie verde. Deși traversează zece state — Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Moldova și Ucraina — infrastructura hidroelectrică de pe cursul principal este prezentă doar în cinci dintre ele.
În total, Dunărea găzduiește 60 de hidrocentrale, însă distribuția acestora este foarte inegală. Germania conduce cu cel mai mare număr, de 45 de unități, caracterizate însă de dimensiuni mai mici și localizate în zonele de izvor și pe sectorul superior al fluviului.
Austria este însă principalul producător energetic al Dunării, cu zece hidrocentrale mari și o unitate administrată împreună cu Germania, acestea generând aproximativ 40% din energia hidro produsă pe întregul curs.
România și Serbia împart una dintre cele mai puternice construcții hidroelectrice de pe fluviu: barajul și hidrocentrala Porțile de Fier I. Această instalație, amplasată în Defileul Dunării, este cel mai mare baraj de pe Dunăre, cu o înălțime de 63 de metri și cea mai mare centrală hidroelectrică de pe întregul fluviu.
Pe locul doi ca mărime se află barajul Gabčíkovo din Slovacia, o lucrare impunătoare de 26 metri, care a fost recent subiectul unui litigiu internațional cu Ungaria.
În afară de Germania și Austria, numai România, Serbia și Slovacia exploatează în mod activ resursele hidroenergetice ale Dunării prin propriile hidrocentrale sau prin parteneriate comune.
Concluzii despre nivelul Dunării în România
Scăderea nivelului Dunării pe sectoarele românești are cauzele fundamentale în condițiile meteorologice din țările aflate în amonte, la sute sau chiar mii de kilometri distanță. Fără precipitații abundente în regiunile alpine și centrale ale Europei, fluviul nu poate crește semnificativ, iar seceta și canicula vor continua să afecteze debitul Dunării în România.
