De la începutul operațiunii militare „Epic Fury” și până în prezent, Strâmtoarea Ormuz se află practic sub o blocadă dublă: pe de o parte, din partea forțelor iraniene care amenință navele asociate SUA și Israelului, iar pe de altă parte, din partea Statelor Unite care blochează porturile iraniene. Această situație a determinat țările, în special cele din regiune, să caute rute alternative pentru transportul resurselor energetice, conform informațiilor publicate de The Conversation.
Strâmtoarea Ormuz este cunoscută drept un nod vital pentru comerțul mondial cu energie. Înainte de criză, zilnic treceau prin această cale maritimă circa 20 de milioane de barili de țiței și produse petroliere, precum și aproximativ 20% din exporturile globale de gaze naturale lichefiate (GNL). De asemenea, pe această rută se exporta o treime din rezervele mondiale de heliu și o cantitate semnificativă de îngrășăminte.
Dezvoltarea și implementarea infrastructurii care ar putea reduce dependența de Strâmtoarea Ormuz au fost amânate decenii întregi, însă acum acestea sunt reconsiderate ca posibile soluții. Capacitatea totală a rutelor ocolitoare este estimată între 3,5 și 5,5 milioane de barili pe zi, însă aceasta nu acoperă integral nevoile mondiale.
Conducta Petroline și limitările ei
Unul dintre principalele proiecte de ocolire este conducta Est-Vest, cunoscută ca Petroline, care traversează teritoriul Arabiei Saudite. Aceasta a fost construită în anii 1980, în timpul războiului iraniano-irakian, când securitatea transporturilor în Golful Persic era amenințată prin atacuri asupra navelor comerciale.
Capacitatea Petroline a fost extinsă în 2019, ajungând la un maxim de urgență de 7 milioane de barili pe zi. Cu toate acestea, terminalele de încărcare din Yanbu, amplasate pe coasta Mării Roșii, nu sunt concepute pentru un asemenea volum în perioade scurte, iar analiza fluxurilor arată că prin conductă circulă mai puțin petrol decât ar permite capacitatea maximă.
Livrările către Europa presupun traversarea Egiptului prin conducta Sumed, care are o capacitate de circa 2,5 milioane de barili pe zi. Deși fluxurile prin Sumed au crescut semnificativ, această capacitate continuă să fie un punct limitativ pentru aprovizionarea europeană.
Regimul de la Teheran a încercat să slăbească această rută strategică, atacând conducta Petroline cu drone în aprilie, ceea ce a redus temporar capacitatea cu 700.000 de barili pe zi. Compania Saudi Aramco a reușit să repare rapid stricăciunile și să readucă conducta la capacitatea maximă, însă vulnerabilitatea la atacuri rămâne o sursă de îngrijorare.
Atacuri și riscuri pentru conducta Adcop
O altă conductă crucială este Adcop, situată în Emiratele Arabe Unite, care leagă Habshan de Fujairah, la Golful Oman. Cu o capacitate de aproape 2 milioane de barili pe zi, aceasta este singura rută de ocolire care deversează petrolul direct în Oceanul Indian.
Ca și în cazul Petroline, Adcop a fost ținta atacurilor iraniene cu drone în luna martie, când incendierea rezervoarelor a dus la suspendarea temporară a încărcărilor. Această conductă oferă o diversificare importantă pentru Emiratele Arabe Unite, însă rămâne expusă acțiunilor agresive ale Iranului.
Problemele majore ale exportatorilor Kuweit și Qatar
În ceea ce privește alți mari producători din zona Golfului, situația este mai dificilă. Irakul, de exemplu, exporta până înainte de război aproape 3,4 milioane de barili pe zi prin portul Basra și Strâmtoarea Ormuz.
Irakul dispune și de conducta Kirkuk-Ceyhan, care leagă câmpurile petroliere nordice de Turcia. Această rută a fost redeschisă în septembrie 2025 după o pauză de peste doi ani, și a ajuns la un debit de 250.000 de barili pe zi în martie 2026, însă acest volum este mult mai mic comparativ cu exporturile prin Strâmtoarea Ormuz.
Kuweitul și Qatarul rămân, în schimb, expuse unui risc semnificativ în cazul în care conflictul se prelungește, având în vedere dependența lor majoră de Strâmtoarea Ormuz pentru exporturile energetice. În acest context, alternativele existente sunt fie insuficiente, fie vulnerabile la atacuri, ceea ce menține o stare de insecuritate pentru aceste state.
