Pe 26 aprilie 1986, la ora 1:23 dimineața, un test de siguranță a declanșat unul dintre cele mai devastatoare accidente nucleare din istoria civilă, la reactorul numărul 4 al centralei atomoelectrice „V.I. Lenin” din apropierea orașului Pripyat, Ucraina, pe atunci parte a Uniunii Sovietice.
Experimentul de funcționare a turbinei în regim inerțial și reducerea puterii reactorului la 10% s-au soldat cu o creștere rapidă și scăparea de sub control a reacției nucleare, ceea ce a provocat două explozii succesive. Acestea au evacuat din locul centralei o placă masivă de beton de 1.000 de tone și au răspândit în atmosferă mari cantități de combustibil nuclear și alte materiale radioactive, inclusiv grafit în flăcări, conform descrierilor biologului Ion Chiosilă, vicepreședintele Societății Române de Radioprotecție.
În urma accidentului, un nor radioactiv s-a deplasat rapid spre regiuni extinse din Uniunea Sovietică, Europa și chiar părți din America de Nord. Ca urmare, aproximativ 350.000 de oameni au fost evacuați din zonele extrem de contaminate din Ucraina, Belarus și Rusia. Orașul Pripyat, special construit pentru angajații centralei, a fost evacuat la 36 de ore după incident și a rămas nelocuit de atunci.
Inițial, autoritățile sovietice au încercat să ascundă dimensiunile dezastrului, iar comunitatea internațională a fost informatã mai întâi prin detectările nivelurilor ridicate de radiații făcute de senzorii unei centrale nucleare din Suedia, la peste 1.000 de kilometri distanță.
Estimările privind numărul de decese rezultate din expunerea la radiații variază, însă conform „Forumului Cernobîl”, constituit la Viena, aproximativ 4.000 de muncitori implicați în operațiuni de curățare și aproximativ 5.000 de locuitori expuși pe teritoriile contaminate ar fi decedat din cauza accidentului.
În contextul acestei tragedii, regimul comunist român s-a confruntat cu o situație de criză majoră, fiind nevoit să facă față unui val de incertitudini și unei lipse acute de informații oficiale. Primele date concrete despre accident au ajuns în România abia pe 29 aprilie 1986, în pragul unei sărbători naționale importante – „Ziua Muncii”, care se celebra cu evenimente în aer liber și excursii, crescând riscul expunerii populației la radiații.
Astfel, la 40 de ani de la catastrofa care a schimbat percepția asupra energiei nucleare și a evidențiat vulnerabilitățile sistemelor de securitate din acea perioadă, România a trebuit să gestioneze rapid și cu resurse limitate o amenințare invizibilă, care s-a resimțit pe termen lung.
