Istoria şi funcţionarea Uniunii Europene rămân adesea necunoscute pe deplin atât în România, cât şi în alte state membre. Beneficiem de rezultatele acestui proces comunitar fără a înţelege în totalitate geneza, dinamica, particularităţile şi perspectivele sale. Ca şi în cazul istoriei naţionale, cetăţenii se raportează adesea superficial şi precară la această macroistorie, fiind absorbiţi în lupta cotidiană pentru existenţă. De asemenea, există tendinţa de a considera performanţele dobândite ca un dat natural şi de a aborda prezentul şi viitorul cu atitudini critice sau pesimiste.
Amintirile personale spun multe despre situaţia înainte de aderarea României la UE: de la aşteptarea pasaportului pentru plecarea definitivă, la cozile interminabile pentru vize sau controalele riguroase la graniţe, toate exprimând nivelul de izolare şi dificultăţi cu care se confrunta populaţia. Experienţele celor care au încercat să studieze sau să muncească în străinătate, cât şi eforturile pentru recunoaşterea diplomelor, reflectă dificultăţile „din afara” pieţei europene comune.
Reconstrucţia europeană postbelică, extinderea UE şi politicile de convergenţă au fost modelate atât de interese tehnice, cât şi de viziuni morale şi filozofice ale unor lideri şi intelectuali-cheie. Ideea continuării şi aprofundării proiectului european, promovată încă de Immanuel Kant şi Victor Hugo şi dezvoltată prin iniţiativa gradualistă a fondatorilor Jean Monnet şi Robert Schuman, continuă să fie relevantă în faţa provocărilor contemporane.
Crizele majore au constituit catalizatori ai integrării europene: criza datoriilor suverane din perioada 2008-2012, pandemia COVID-19 cu programul Next Generation EU şi războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei în 2022, care a scos în evidenţă vulnerabilităţile în domeniul apărării. Federalismul european a fost însă întotdeauna în competiţie cu viziunea confederală care pune accent pe suveranitatea naţională.
Faimoasa afirmaţie a lui Jean Monnet, potrivit căreia „Europa se va face prin crize”, s-a confirmat în mod evident. Războiul din Ucraina a fost cea mai puternică forţă care a impulsionat conceptualizarea unei Uniuni Europene de Apărare. În noiembrie 2023, Parlamentul European a propus o reformă a Tratatului care să avanseze spre o Uniune de Apărare cu vot majoritar calificat, însă Consiliul European nu a convocat Convenţia necesară.
În locul acesteia, au fost lansate iniţiative precum Security Action for Europe (SAFE) şi ReArm Europe/Readiness 2030, ce propun creşterea bugetului de apărare european de zece ori faţă de nivelul actual, care era limitat la aproximativ un miliard de euro anual. Cu toate acestea, bugetul propus de zece miliarde rămâne modest, indicând faptul că statele membre continuă să prioritizeze înarmarea naţională în detrimentul celei comunitare.
Rămâne deschisă întrebarea privind opinia cetăţenilor Uniunii în legătură cu proiectul unei Uniuni Europene de Apărare şi cu perspectiva unei federalizări aprofundate, în contextul crizelor şi tensiunilor geopolitice actuale.
