În contextul falimentului economiei centralizate, autoritățile comuniste din România au intensificat în anii 1980 o campanie națională pentru gestionarea rațională a resurselor, axată pe recondiționarea și reutilizarea materialelor refolosibile. Această inițiativă a vizat întreaga populație, de la elevi până la angajați, care erau îndemnați să colecteze cantități mari de borcane, sticle, fier vechi, plastic, hârtie, lemn și alte materiale reciclabile, chiar și păr uman, folosit în industria textilă și pentru fabricarea perucilor.
Întregul proces, denumit simplu „cei trei R” — recuperare, recondiționare, refolosire — reflecta eforturile statului de a valorifica orice resursă disponibilă. Recuperarea însemna colectarea sistematică a deșeurilor și materialelor secundare, inclusiv metale feroase și neferoase, hârtie, sticlă sau textile uzate, prin intermediul unei rețele naționale de centre de colectare Remat, unde cetățenii predau materialele în schimbul unor sume modice.
Recondiționarea implica repararea și readucerea la funcționalitate a pieselor și bunurilor, o necesitate impusă de lipsa materiilor prime și de restricțiile la importuri, în contextul crizei valutare. Refolosirea finaliza circuitul, reintegrând materialele recuperate și recondiționate în producție sau consum, evitând astfel cheltuieli suplimentare pentru noi resurse.
Totuși, această campanie nu urmărea protecția mediului, ci servea propagandei comuniste, fiind parte din strategia lui Ceaușescu de dezvoltare a unei industrii grele ambițioase, care depășea realitățile economice ale țării. Conform unei analize realizate de CNSAS, deși teoretic această activitate ar fi trebuit să aducă economii bugetare semnificative, în practică beneficiile au fost limitate. Materialele reciclate stagnau adesea în curțile instituțiilor din cauza transportului deficitar sau, în unele cazuri, erau contaminate și aruncate la gropile de gunoi.
Propaganda intensă era vizibilă în ziare și televiziune, cu îndemnuri către cetățeni de a aduna și preda cât mai multe materiale reutilizabile, de la hârtie și metal până la anvelope și baterii. Exista o presiune constantă pentru a susține imaginea unei mobilizări naționale în slujba economiei socialiste.
Un exemplu concret al dificultăților practice ale reciclării din acea perioadă îl reprezintă reutilizarea sticlelor de băuturi. Ambalajele erau plătite în avans, dar pentru a primi bani înapoi, sticlele trebuiau să fie curate, neciobite și fără etichete. În realitate, spălarea era adesea deficitară, iar calitatea redusă a detergenților agrava problema. Astfel, sticlele folosite atât la ulei, cât și la bere, aceeași mărime, provocau contaminări, iar berea dobândea uneori un gust neplăcut, rânced.
