Deși au rezultate foarte bune, promovează examene dificile și sunt apreciați de cei din jur, mulți oameni trăiesc permanent cu sentimentul că nu își merită succesul și că, la un moment dat, vor fi „demascați”. Cunoscut drept sindromul impostorului, acest fenomen psihologic afectează atât studenți și tineri aflați la început de carieră, cât și profesioniști cu experiență, având efecte asupra încrederii în sine, sănătății mintale și parcursului profesional.
Povestea Biancăi
Panaetache Bianca-Maria are 26 de ani și s-a născut în orașul Zărnești, județul Brașov. Aceasta povestește că în 2020 a intrat la Facultatea de Medicină din Brașov, facultate pe care în această toamnă o va absolvi. „Dintotdeauna mi-am dorit să ajung medic însă lucrurile nu au fost atât de fluide pe cat m-aș fi asteptat eu”, spune ea.
Panaetache spune că adolescența și încrederea ei de sine au fost marcate de o replică venită din partea unei profesoare.
„În 2015 am intrat la liceu în Brașov unde am fost întâmpinată de o replică tăioasă din partea unei profesoare. «Știu eu cum se dau notele în provincie» , acest fapt scuzând pentru ea nota mare cu care fusesem admisă în acel liceu deși toți dădusem același examen de Evaluare Națională. Această replică mi-a marcat adolescența și orice formă de încredere pe care aș fi putut să o am s-a spulberat și are repercusiuni și azi, 11 ani mai târziu”, povestește aceasta.
Pentru ea a fost prima dată când susține că a experimentat sindromul impostorului pe propria piele. „Mă simțeam o intrusă printre ei, nu mă consideram suficientă iar faptul că nu locuiam în orașul din care erau majoritatea îmi dădea un motiv în plus să mă consider inferioară celorlalți”, spune aceasta.
Deși timpul a trecut, iar ea spune că a învățat să trăiască cu acel sentiment, a venit un moment în care spune că acest sindrom s-a amplificat dramatic. „La sfârșitul clasei a 12-a știam că vreau sa susțin admiterea la medicină, însă în adâncul sufletului meu nu mă simțeam capabilă. M-am dus foarte neîncrezătoare la admitere și s-a văzut. Nu a fost cu succes. Nu intrasem. Asta a trezit în mine cel mai negru sentiment de până atunci, nu eram bună, suficientă, tot ce simțisem în 4 ani de liceu, acum se concretizase în mintea mea”, explică ea.
Panaetache spune că a avut parte de susținerea celor din jur și astfel a decis să rămână un an acasă, urmând să învețe și să încerce din nou în următorul an. În 2020 a reușit să intre la facultate deși spune că mereu a avut impresia că admiterea în acel an a fost mai ușoară fiind anul cu pandemia. „Niciodată nu am putut să-mi scot asta din cap. Facultatea a început, parcursul meu a fost unul bun în toți cei 6 ani chiar dacă mereu am avut impresia că rezultatele mele au fost ghidate de noroc. Niciodată nu m-am bucurat suficient de reușita unui examen, mereu în capul meu a fost «dacă nu trăgeam subiectul ăsta, nu cred că aș fi luat.» După 6 ani și peste 100 de examene susținute, sentimentul e neschimbat”, spune aceasta.
Ea subliniază că mereu a încercat să dea mai mult, să se perfecționeze, doar pentru a scăpa de acest sentiment și pentru a putea să se bucure de reușitele ei profesionale. Aceasta adaugă că a observat de-a lungul timpului că multe persoane din cercul ei apropiat simt întocmai. „Sindromul impostorului a devenit foarte comun printre tineri. Cred că acest sentiment pleacă din faptul că suntem desconsiderați și nu suntem luați în serios de către cei mai mari. Dar oare acest lucru nu pleacă chiar din neîncrederea lor în sine?”, concluzionează tânăra.
Psihologul Cristina Sevrani spune că sindromul impostorului reprezintă un tipar psihologic prin care o persoană are dificultăți în a-și recunoaște propriile competențe și succese, în ciuda dovezilor obiective care confirmă că este bine pregătită sau performantă.
„Persoana trăiește cu sentimentul că nu merită locul pe care îl ocupă și că, mai devreme sau mai târziu, ceilalți vor descoperi că este «un impostor». Paradoxal, din exterior aceste persoane sunt adesea percepute ca fiind foarte competente, în timp ce interiorul lor este dominat de nesiguranță”, explică ea.
Aceasta susține că sindromul impostorului nu este un diagnostic psihiatric, ci un fenomen psihologic descris pentru prima dată în 1978 de psiholoagele Pauline Clance și Suzanne Imes.
Sevrani spune că manifestările sunt diverse și pot include: îndoiala constantă față de propriile competențe; minimalizarea succeselor și atribuirea lor norocului, contextului sau ajutorului primit; perfecționism excesiv și standarde foarte ridicate; teama de a greși sau de a fi evaluat; dificultatea de a accepta complimentele sau aprecierea; sentimentul că trebuie să muncească permanent mai mult decât ceilalți pentru a demonstra că merită.
Cine este cel mai predispus la sindromul impostorului
Specialista adaugă că acest sindrom poate apărea la orice vârstă și în orice domeniu, însă este întâlnit mai frecvent în perioadele de tranziție sau în contexte foarte competitive. „Sunt mai vulnerabile persoanele care încep un nou loc de muncă; sunt promovate; sunt studenți sau masteranzi; activează în domenii cu responsabilitate ridicată, precum medicina, psihologia, cercetarea, educația, avocatura, IT-ul sau managementul. Persoanele care au performanțe academice sau profesionale foarte bune și își construiesc identitatea în jurul succesului”, susține Sevrani.
Aceasta menționează că fenomenul este frecvent întâlnit la persoanele perfecționiste, foarte conștiincioase și cu un nivel ridicat de autocritică pentru că percepția despre propria valoare nu depinde exclusiv de rezultate. „Persoanele cu performanțe ridicate tind să își ridice constant standardele. Fiecare succes devine rapid «noua normalitate », iar următorul obiectiv pare și mai dificil. Astfel, satisfacția este de scurtă durată”, explică specialista.
Sevrani subliniază că aceste persoane au tendința de a explica succesul prin factori externi („am avut noroc”, „subiectele au fost ușoare”, „m-au ajutat ceilalți”), în timp ce eșecurile sunt atribuite exclusiv propriilor limite. „Această interpretare distorsionată întreține sentimentul că succesul este nemeritat. În psihologie vorbim despre un decalaj între competența reală și percepția subiectivă a competenței”, spune aceasta.
Cum apare sindromul impostorului și ce îl poate accentua
Sevrani atrage atenția asupra faptului că persoanele care cresc în medii în care aprecierea este condiționată de performanță pot ajunge să creadă că valoarea lor depinde exclusiv de rezultate. „Mesajele de tipul «trebuie să fii cel mai bun», «nu ai voie să greșești» sau comparațiile constante cu alți copii pot favoriza dezvoltarea unei imagini de sine fragile. Ulterior, presiunea socială și cultura performanței accentuează această vulnerabilitate. În multe contexte profesionale există impresia că trebuie să fim permanent competenți, productivi și fără greșeli. În realitate, dezvoltarea profesională presupune învățare continuă, iar greșeala face parte firesc din proces”, adaugă ea.
Specialista spune că rețelele sociale și comparația constantă cu ceilalți pot amplifica semnificativ fenomenul pentru că rețelele sociale ne expun, de regulă, doar la cele mai reușite momente din viața celorlalți: promovări, premii, vacanțe, realizări profesionale sau personale. „Rareori vedem nesiguranța, eșecurile sau efortul din spatele acestor rezultate. Creierul nostru compară însă propria viață completă, cu bune și rele, cu o versiune atent selectată a vieții altora. Această comparație este inevitabil inechitabilă și poate accentua sentimentul că « ceilalți sunt suficient de buni, iar eu nu». Problema nu este existența rețelelor sociale, ci utilizarea lor fără conștientizarea faptului că ele reflectă doar o parte din realitate”, explică aceasta.
Sevrani spune că primele cercetări sugerau că fenomenul este mai frecvent la femei, deoarece ele au fost și primele investigate. Ea adaugă că studiile recente arată însă că sindromul impostorului afectează atât femeile, cât și bărbații, diferențele fiind mai degrabă în modul în care este exprimat. „Femeile tind să verbalizeze mai ușor nesiguranța și să solicite sprijin, în timp ce bărbații pot ascunde aceste trăiri din cauza normelor sociale care încurajează imaginea de încredere și control. În ambele cazuri, impactul emoțional poate fi semnificativ”, susține specialista.
Pe termen scurt, uneori persoanele obțin rezultate foarte bune tocmai pentru că depun un efort excesiv. Însă, pe termen lung, susține expertul, costurile psihologice pot fi importante.
„Anxietate crescută; stres cronic; epuizare profesională (burnout); dificultăți în luarea deciziilor; evitarea oportunităților de promovare; amânarea proiectelor de teama eșecului; scăderea satisfacției profesionale; diminuarea stimei de sine. Persoana trăiește într-o stare continuă de alertă, încercând permanent să demonstreze că este suficient de bună, fără a simți cu adevărat că a ajuns vreodată”, explică Sevrani.
Ce este de făcut
Primul pas menționat de Sevrani este să înțelegem că nesiguranța nu este un semn de incompetență, ci ea apare frecvent atunci când ieșim din zona de confort și ne dezvoltăm. Recomandările specialistei sunt: să învățăm să separăm faptele de interpretările negative despre noi înșine; să păstrăm o evidență realistă a reușitelor și feedbackului primit; să acceptăm că perfecțiunea nu este posibilă și nici necesară; să practicăm autocompasiunea și un dialog interior mai echilibrat; să discutăm deschis cu persoane de încredere, deoarece mulți descoperă că nu sunt singurii care trăiesc astfel de emoții; atunci când aceste trăiri devin persistente și afectează calitatea vieții, psihoterapia poate ajuta la identificarea convingerilor disfuncționale și la dezvoltarea unei imagini de sine mai realiste.
Sevrani spune că scopul nu este să eliminăm complet îndoiala, ci să nu îi permitem să ne definească. Specialista menționează că din perspectivă psihologică, adevărata încredere în sine nu înseamnă să crezi că vei reuși întotdeauna, ci să ai convingerea că poți face față și atunci când greșești.
„Tocmai această flexibilitate psihologică reprezintă unul dintre cei mai importanți factori ai dezvoltării personale și profesionale. Există o diferență între modestie și invalidarea propriilor merite. A fi conștient că mai ai de învățat este un semn de maturitate profesională. A crede că nu meriți succesul, în ciuda dovezilor, este o distorsiune a modului în care te percepi”, concluzionează specialista.
