Într-o postare recentă pe Facebook, Sorin Ioniță, fondatorul EFOR, critica ironic tendința unor orășeni sofisticați care se mută teatral la țară, adoptând stilul de viață „bio”. Ironia sa era însoțită însă de o fotografie cu el în fața unei case rurale proaspăt achiziționate, fapt ce ridică semne de întrebare asupra sincerității mișcării neoruraliste. Ca bucureștean mutat de câțiva ani într-o zonă musceleană, mă regăsesc în această ipostază și vă propun să analizăm împreună care este situația reală a migrației din oraș spre sat, în ce măsură e vorba de mit sau de necesitate autentică.
Mitul este întemeiat pe imaginarul arcaic al Arcadiei, o regiune idilică a Greciei antice, asociată cu o viață pastorală idealizată, decorată de legende ale zeilor Pan, Hermes și Dionysos. Acest mit pastoral a fost popularizat în Roma antică de poeți precum Teocrit și Virgiliu și a continuat să inspire arta și literatura europeană, de la pictori ca Poussin la filozofi moderni. În secolul al XVIII-lea, romantismul și filozofia lui Rousseau au consolidat imaginea „bunului sălbatic”, pe fondul acestei nostalgii rurale.
Neoruralismul contemporan se bazează pe o critică a lumii moderne, industrializate și dezechilibrate, promovând un stil de viață simplu, aproape duhovnicesc, într-o legătură directă cu natura. El e susținut intelectual și de filozofi ca Nietzsche sau sociologi precum Max Weber, dar și de mișcări ecologiste și contraculturale, începând cu anii ’60. Figura marilor gânditori ai „descreșterii” economice și ecologice, precum Wendell Berry, prezintă pământul ca pe o resursă care trebuie respectată și cultivată responsabil, într-o perspectivă etică și spirituală.
Totuși, această mișcare trebuie privită cu luciditate. Critici ca Ivan Illich au arătat că unele filozofii „telurice” pot aluneca spre utopii periculoase sau pot fi viciate de ideologii contestabile, precum eugenismul. Astfel, neoruralismul nu trebuie să fie o iluzie pasivă, ci o formă de minimalism conștient („less is more”), adaptată provocărilor contemporane.
Motivele pentru care lumea se orientează spre viața la țară sunt diverse. Pe lângă dorința de contact natural și comunitar împăcat, există și o realitate economică dură: un hectar de teren într-o regiune central-europeană este de zeci de ori mai ieftin decât un apartament mic din marile metropole europene. Pandemia și extinderea telemuncii au accelerat această tendință, iar calitatea vieții în orașele aglomerate și poluate devine tot mai discutabilă.
Cu toate acestea, migrația urban-rurală este un fenomen complex și ambivalent. Deși mulți tineri din zonele rurale vor continua să caute oportunități în orașe, există și un flux contrar – oameni bine educați, proveniți din mediul urban, care caută la sat un refugiu, o viață sănătoasă, fie sub forma unor ferme bio cu scopul suveranității alimentare, fie prin telemuncă și întreprinderi mici.
Un domeniu în dezvoltare care poate sprijini această mișcare este arhitectura ecologică, care revitalizează tradițiile construcțiilor țărănești într-o formă modernă și sustenabilă, folosind materiale naturale și tehnologii alternative, precum energia solară sau metode agricole regenerative. Un exemplu concret este complexul Școlii de la Bunești, Argeș, unde astfel de inițiative prind contur.
În concluzie, neoruralismul nu este doar un mit romantic sau un snobism urban, ci o dinamică socială complexă, cu provocări și oportunități, care reflectă o schimbare de paradigmă în modul în care oamenii percep și aleg mediul în care vor să trăiască în secolul XXI.
