Educația românească se confruntă astăzi cu un paradox dureros: prea mulți profesori aleg să tacă și să accepte sacrificii chiar și când greva este votată de o minoritate. Federația Sindicatelor Libere din Învățământ (FSLI) a evidențiat un vot de doar 19% în favoarea protestului, o cifră care arată frica și reticența cadrelor didactice în fața unor reacții adverse.
Problemele sistemului de învățământ sunt multiple și complexe. Resursele financiare, provenite inclusiv din fonduri europene sau guvernamentale, sunt direcționate în special către antreprenoriatul din jurul școlilor, nu direct către profesori sau elevi, ceea ce reduce drastic beneficiile pentru actul educațional. În plus, în urma ultimilor doi ani de politici guvernamentale, dascălii au pierdut drepturi importante, volumul muncii lor a crescut, iar numărul angajaților din sistem a scăzut semnificativ fără o perspectivă clară pentru tinerii profesioniști talentați.
În acest context, reacția profesorilor, deși neuniformă și adesea pasivă, reflectă un curent de resemnare. În Vrancea, unul dintre județele cu susținere pentru grevă de peste 30%, nemulțumirile sunt autentice, însă șefii sindicatelor par dezangajați, cu declarații care descurajează inițierea unei acțiuni eficiente sau coerente. Liderii sindicali sunt criticați pentru lipsa de curaj și viziune, iar nemulțumirea cade pe fundalul unei societăți care cataloghează cadrele didactice ca fiind leneșe și neproductive.
Un alt aspect important este polarizarea pe subiectul grevei. Mulți profesori preferă să nu riște să deranjeze într-un moment politic tulbure, temându-se că protestele nu vor avea ecou și că vor fi sancționați. Această stare de spirit, combinată cu o "falsă conștiință" middle-class, contribuie la pasivitatea majorității dascălilor care își văd profesia mai mult ca pe un refugiu social decât ca pe o vocație în luptă activă pentru drepturi.
Mai mult, sub influența unor experți care promovează inteligența artificială și digitalizarea în școli, rolul profesorului riscă să fie redus la un simplu supraveghetor, iar învățământul public să devină un teren pentru afaceri private și control birocratic. Această perspectivă poate eroda și mai mult încrederea cadrelor didactice în puterea lor de a schimba ceva prin mobilizare.
În concluzie, refuzul de a accepta greva este alimentat de teama de represalii, lipsa încrederii în conducerile sindicale și presiunea continuă asupra sistemului de învățământ, care face ca mulți profesori să se complacă în așteptarea unor schimbări care par tot mai îndepărtate.
