Conflictul actual dintre Statele Unite și Israel pe de o parte și Iran pe de altă parte oferă un tablou complicat al realităților geopolitice greu de soluționat pe termen scurt. Sub administrația Trump, America și-a pierdut statutul de partener stabil și predictibil, desfășurând atacuri neprovocate asupra Iranului, inclusiv pe 13 iunie 2025 și 28 februarie 2026, chiar în timpul negocierilor diplomatice.
Capacitatea Statelor Unite de a-și proteja aliații din Golful Persic a fost pusă sub semnul întrebării, în condițiile unor represalii dure ale Iranului care a vizat atât baze militare americane, cât și infrastructuri industriale din regiune. Iranul a lovit direct Arabia Saudită, cu care se negocia reluarea relațiilor diplomatice mediată de China în 2023, dar și Oman, stat ce s-a declarat mediator în discuțiile nucleare de dinaintea izbucnirii conflictului.
Criza Strâmtorii Ormuz și faptul că Iranul nu a fost învins arată că au existat grave lacune în planificarea și evaluarea strategiei americane, aceasta fiind bazată pe o încredere excesivă în sprijinul premierului israelian Netanyahu și în obținerea unei victorii rapide.
În paralel, Israelul rămâne captiv al proiectului său național de extindere teritorială cunoscut sub denumirea de „Israelul Mare”, promovând ideea suprateritorială a unui spațiu securizat extins dincolo de granițele recunoscute internațional. Acțiunile militare în Gaza și anexările din Cisiordania sporesc tensiunile și răspândesc instabilitate în regiune.
În această situație tensionată, țările din Golf caută alternative la garanțiile de securitate americane, afectate de prioritățile militare orientate în mod clar către Israel. Măsurile intempestive ale administrației americane din timpul unor confruntări importante au alimentat sentimentul de nesiguranță în regiune.
Noi perspective pentru alianțe regionale
Vechile dezbateri privind posibila constituire a unui „NATO Islamic”, format din Arabia Saudită, Egipt, Turcia și Pakistan, au căpătat un nou avânt, cele patru țări demarând deja cooperări strategice menite să creeze un bloc important ce cuprinde o populație de aproximativ 500 de milioane de oameni și un PIB combinat de aproape 3,9 trilioane de dolari.
Pe de altă parte, Emiratele Arabe Unite, semnatare ale Acordurilor Abraham împreună cu Bahrein, Maroc și Sudan în 2020, manifestă o preferință clară pentru conceptul unui „NATO Abrahamic”. Această opțiune subliniază legăturile lor recente cu Israelul și reflectă tensiunile existente mai ales cu Arabia Saudită și Egipt.
Indiferent de direcția aleasă, modelul inspirațional rămâne Tratatul Atlanticului de Nord, iar promisiunile Articolului 5 oferă o anumită liniște. Totuși, în contextul complex și fragmentat al Orientului Mijlociu, unitatea este dificil de menținut și riscă să se transforme rapid în conflicte interne sau rivalități contradictorii.
