Editura Spandugino contribuie semnificativ la conservarea patrimoniului cultural românesc prin lansarea volumului „Echipierii raportează” (2026, 580 pagini), coordonat de Sanda Golopenția și Maria Mateoniu-Micu. Sanda Golopenția, remarcabilă cercetătoare româno-americană, continuă tradiția etnologului Anton Golopenția, colaboratorul de încredere al lui Dimitrie Gusti, fondatorul școlii sociologice de la București.
Dimitrie Gusti este recunoscut în primul rând pentru înființarea Muzeului Satului, care îi poartă numele, dar și pentru coordonarea celei mai riguroase anchete sociologice interbelice asupra satului românesc. În contextul unei Românii preponderent rurale, statul monarhic sub Carol al II-lea a considerat vitală cartografierea situației din mediul rural pentru a dezvolta politici publice coerente și ambițioase menite să sprijine agricultura și populația satelor.
Mulți istorici ai culturii recunosc că sprijinul financiar și instituțional al regelui Carol al II-lea a fost esențial în consacrarea monografiei sătești elaborate de Gusti, bazată pe cercetări de teren realizate de echipe interdisciplinare specializate. În paralel cu arhitectul regimului carlist, Petre Antonescu, Gusti a implementat la nivel academic un model sociologic inspirat din doctrina lui Emile Durkheim și Marcel Mauss, părinții sociologiei franțuzești.
Metoda principală a presupus deployarea unor echipe formate din medici, geografi, economiști, agronomi, folcloriști și statisticieni, care au colectat date demografice, economice, sanitare și culturale pentru fiecare comună vizitată. Acest demers sociologic, caracterizat de Gusti prin expresia „sociologie militantă”, avea drept scop nu doar cunoașterea, ci și intervenția concretă pentru ameliorarea nivelului de trai în mediul rural.
O particularitate a acestei școli sociologice a fost că numeroși studenți proveneau din mediul rural. Aceștia, integrați în cultura universitară, reveneau cu o atitudine critică, dar solidară, în comunitățile de origine, încurajând schimbarea reală fără a idealiza viața de la țară.
Punctul culminant al proiectului a fost atins în anul 1939, atunci când legislația privind serviciul social obliga absolvenții să se implice în activități de cercetare și sprijin în dezvoltarea rurală, prin programe de educație sanitară, alfabetizare, cooperare economică și cultură populară. În acel an, România interbelică trăia o perioadă de apogeu, iar planurile lui Dimitrie Gusti includeau și organizarea celui de-al 14-lea congres internațional de sociologie la București, însă izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a întrerupt aceste inițiative.
Succesul și drama anilor următori se regăsesc într-un paradox istoric: anul 1939 marcând vârful modernizării României interbelice, iar vara anului 1940 declanșând o perioadă tragică în istoria națională. Între 1938 și 1943, Gusti a susținut publicarea primei Enciclopedii a României, un amplu proiect de peste 5.000 de pagini, finalizat doar parțial din cauza contextului belic.
Aceste volume reflectă o sinteză academică de înalt nivel realizată de personalități de marcă ale epocii, precum Nicolae Iorga, Dumitru Vulcănescu sau Constantin C. Giurescu. Impactul acestei opere asupra cunoașterii României rurale din perioada de avânt modernizator rămâne unul de referință și merită să fie reeditat pentru a păstra vie amintirea contribuțiilor Școlii Sociologice bucureștene și a lui Dimitrie Gusti în istoria socială a țării.
