În urmă cu aproape trei săptămâni, Libertatea deschidea un subiect de reflecție legat de modul îngust și funcționăresc în care se iau deciziile la nivel înalt, subliniind că mentalitatea care domină este cea a bișnițarilor ajunși în funcții publice.
Caracteristicile acestei mentalități de bișnițari includ ignorarea regulilor, taxelor, promisiunilor și a eticii, considerate doar impedimente ce trebuie evitate. Spre deosebire de o viziune pe termen mediu solidă, bișnițarii se ocupă doar de redistribuirea speculativă a fondurilor existente, favorizând, de exemplu, evaziunea fiscală în detrimentul contribuabililor corecți.
Din perspectiva autorului, clasa politică românească este profund influențată de această gândire bișnițară, în ciuda discursurilor despre stabilitate și depășirea crizelor. Efectul aplicării acestei mentalități în economie este distorsionarea piețelor și declinul indicatorilor macroeconomici, iar „taxa invizibilă” a bișniței politice afectează negativ activitatea economiei reale ce respectă legea și etica.
În perioadele de criză, această mentalitate revine agresiv, manifestându-se prin creșteri de prețuri și taxe sub pretextul menținerii stabilității economice. Exemple recente includ diverse acțiuni care pun sub semnul întrebării statul de drept, precum anularea alegerilor pe baza unor suspiciuni controversate.
Bișnițari: de la epoca comunistă la prezent
Generațiile mai vechi își amintesc de bișnițarii din perioada comunistă, când aceștia vindeau pe piața neagră valută străină sau produse rare, obținute cu greu, la prețuri mult peste valoarea lor reală. Ulterior, în tranziție, bișnițarii au profitat de privatizările dubioase, cumpărând active de stat pentru a le vinde ulterior la fier vechi sau pentru a specula terenurile.
Fenomenul Caritas, FNI, precum și diverse bănci populare sau comerciale au fost doar câteva exemple de afaceri de tip bișniță, adesea facilitate de „supraveghetori” cu trecut în Securitate, care acționau sub aparența unei autorități legale.
Serviciile de informații „democratice” s-au integrat în acest mecanism, făcând afaceri cu dosare ce țineau de activități de turnătorie, plasând persoane vulnerabile în poziții cheie pentru a controla întreaga rețea de bișniță. Astfel, acestea au devenit pilonii unui „stat de drept bișnițar”, situație în care unii dintre acești oameni mai activează încă.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, când respectarea regulilor părea obligatorie, statul bișnițar s-a adaptat prin infiltrarea și dominarea justiției, exemplificată prin protocoalele controversate încheiate între SRI și sistemul judiciar, care asigurau subordonarea acestuia în beneficiul bișnițarilor.
Când aceste protocoale au fost dezvăluite, SRI a redus implicarea directă în justiție, însă întrebările rămân cu privire la modul în care rețelele de procurori, magistrați, grefieri și alte persoane-cheie au rămas influente în sistem, alimentând suspiciunea că aceste structuri au continuat să protejeze interesele bișnițelor interne.
Este, așadar, legitim să ne întrebăm dacă aceste rețele create de bișniță nu au fost reutilizate și valorificate în continuare, menținând astfel o mentalitate și un sistem care blochează cu adevărat reformele și dezvoltarea sănătoasă a României.
