Petruț Rizea, învățător învins, dar neclintit, a făcut o dezvăluire sinceră despre lupta sa de peste un deceniu cu depresia, o boală invizibilă și adesea înțeleasă greșit. În ciuda dificultăților, elevii săi rămân ancorele care-l motivează să se ridice din pat în fiecare dimineață și să-și continue munca în școală, chiar și după ce a trecut printr-un accident vascular cerebral cauzat de epuizare și oboseală.
Cu o sinceritate dezarmantă, Petruț povestește că de zece ani această primejdie nevăzută face parte din viața sa, afectându-l profund. „Uneori nu mai știu unde se termină depresia și unde încep eu”, spune dascălul, care a învățat să-și continue zilele aparent normale: să meargă la muncă, să zâmbească, să îi ajute pe copii, ascunzând în spatele acestei măști o realitate mult mai dureroasă.
Imaginea lui energică și implicată, cunoscută de cei din jur, nu reflecta lupta interioară pe care o ducea în singurătate. Pentru Petruț Rizea, școala a fost mai mult decât un loc de muncă – a devenit un refugiu, un motiv să trăiască în cele mai întunecate momente.
„Munca cu copiii m-a ținut viu în foarte multe momente”, mărturisește învățătorul, amintind cum, în unele dimineți, singurul imbold pentru a se ridica din pat erau chiar acei copii care îl așteptau în clasă. Prezența lor și micile momente petrecute împreună au avut un impact enorm asupra lui, oferindu-i sentimentul că este necesar și că îi poate face uneori o diferență.
Petruț povestește cum, indiferent dacă era zdrobit sufletește, fără putere sau după nopți în care se lupta cu propriile gânduri, a intrat zilnic în clasă și a fost dascălul lor dedicat. Pentru câteva ore, era mai ales omul care asculta, explica, încuraja și se bucura de micile reușite ale elevilor săi – o literă scrisă mai frumos, o mână ridicată timid, un zâmbet sincer.
Elevii săi nu au știut prin ce suferință trecea învățătorul lor, iar Petruț subliniază că nici nu trebuia să știe nimeni. El a fost întotdeauna adultul responsabil, cel care trebuie să aibă grijă de copii, chiar dacă, în anumite momente, tocmai ei au fost sprijinul său vital.
Accidentul vascular suferit în luna mai a fost un semnal dur primit din cauza epuizării cronice acumulate, iar această experiență a adus în lumină importanța conștientizării și sprijinului în lupta cu depresia și stresul extrem. Mărturia lui Petruț Rizea rămâne un apel sincer la empatie și înțelegere pentru cei care duc astfel de bătălii invizibile.
