Regizorul român Cristian Mungiu, câștigător al Palme d’Or în 2007 pentru filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, a revenit în lumina reflectoarelor la Festivalul de Film de la Cannes cu lungmetrajul „Fjord”. Cu toate acestea, critica britanică, reprezentată de publicația The Guardian, consideră că noua sa producție este una dezamăgitoare, caracterizată printr-o lipsă de energie și direcție clară.
„Fjord” face parte dintr-un trend observat la această ediție a festivalului, în care regizori cu renume internațional aleg să lucreze coproducții în limbi străine, implicând actori din diverse țări. În consecință, se poate observa o reducere a autenticității și o coerență narativă mai puțin solidă decât în operele lor anterioare.
Povestea și temele abordate în „Fjord”
Filmul păstrează amprenta specifică lui Mungiu, cu cadre lungi și evitarea gros-planurilor, însă tema abordată – durerea și trauma unei familii româno-norvegiene – nu impresionează la fel de profund ca alte producții ale regizorului. Subiectul central îl reprezintă relațiile tensionate din cadrul unei familii conservatoare, care însă nu reușește să genereze revelații semnificative sau un mister captivant, conform presei germane.
Personajul principal, Mihai, jucat de Sebastian Stan, este un inginer IT român, căsătorit cu Lisbet (interpretată de Renate Reinsve), o norvegiancă. Ei se mută într-un sat din Norvegia, în căutarea unei comunități religioase și oportunităților de muncă. În sat, sunt bine primiți de vecini, inclusiv de directorul școlii locale și soția acestuia.
Tensiuni în familie și conflicte culturale
Un moment definitoriu în film este scena în care Mihai își pedepsește fiica adolescentă printr-un gest de penitență. Situația se complică când cadrele didactice descoperă urme de vânătăi pe copiii familiei și declanșează o anchetă. Bariera lingvistică face ca micuții să se învinovățească reciproc, iar declarația dată de Mihai poliției, lipsită de asistență juridică, agravează situația.
Copiii sunt plasați în plasament provizoriu, iar familia se confruntă cu proceduri penale. În paralel, relația dintre fiica lui Mihai, Elia (Vanessa Ceban), și Noora (Henrikke Lund-Olsen), fiica vecinilor, dezvăluie tensiuni subtile și diferențe culturale persistente.
Explorarea prejudecăților și finalul controversat
Mungiu pune în scenă cu subtilitate schimbarea percepției spectatorilor, invitându-i să înțeleagă punctul de vedere al lui Mihai, mai ales în fața unui sistem de asistență socială perceput ca ostil. Filmul atinge teme sensibile, precum prejudecățile liberalilor față de creștinii conservatori și imigranții români, dar evită să ofere un răspuns clar privind dilemele legate de abuz și justiție.
Deși personajul principal admite uneori folosirea pedepsei corporale, vânătăile observate sugerează o realitate mai complicată, care nu este clar lămurită. Finalul, plasat într-un terminal de feribot, este perceput de critici ca lipsit de suspans și energie, neelucidând complet situațiile și conflictele prezentate anterior.
În concluzie, deși rămâne un regizor cu o tehnică remarcabilă, Cristian Mungiu nu reușește cu „Fjord” să atingă nivelul de profunzime și impact emoțional al filmelor sale anterioare, iar reacțiile din presa britanică reflectă această impresie de dezamăgire generală.
