Ancheta desfășurată de DIICOT în privința azilelor din Dumbrava a scos la lumină o practică îngrijorătoare: statul român a externalizat ani la rând greutățile privind gestionarea unor cazuri sociale dificile, lăsând pe seama unei persoane fizice povara abandonului și reintegrării copiilor vulnerabili în familii ce îi respingeau.
Un exemplu emblematic este cazul lui Ovidiu Fusariu, în vârstă de 32 de ani, care a acceptat să povestească pentru Libertatea parcursul său plin de încercări, marcat de două abandonuri succesive.
Ovidiu a fost abandonat la doar o lună în Spitalul de Copii din Timișoara, unde a petrecut doi ani înainte de a fi mutat într-un orfelinat din apropiere de Lugoj. La patru ani, a fost preluat de o fundație romano-catolică din Timișoara, unde a beneficiat de o copilărie echilibrată, sub îngrijirea surorilor catolice, într-un mediu oferindu-i sprijin afectiv și educație adecvată.
Pe fondul angajamentelor României de aderare la Uniunea Europeană, statul a demarat un program de reducere a numărului copiilor instituționalizați, promovând reintegrarea acestora în familiile naturale sau în casele de tip familial. Astfel, la 11 ani, Ovidiu a fost redirecționat către familia sa biologică, deși aceasta îl abandonase și nu îl căutase niciodată.
Inițial, tânărul a fost încântat și plin de speranță la gândul reîntâlnirii cu părinții săi, iar vizitele exploratorii au dezvăluit existența a 11 frați, dintre care doar câțiva mai locuiau cu părinții. Însă realitatea s-a dovedit mult mai dură: condițiile de trai era mizere, fără curent electric și baie, cu o atmosferă apăsătoare și umilitoare.
Această experiență a ilustrat nu doar dificultățile personale ale lui Ovidiu, ci și lipsa unei politici eficiente și responsabile a statului în gestionarea revenirii copiilor în familiile naturale, expunându-i astfel unor riscuri majore de abandon și abuz.
Astăzi, Ovidiu lucrează ca infirmier într-un centru pentru vârstnici din Timișoara, administrat de Centrul Maltez, o activitate care îi oferă o ancorare pozitivă și consolidarea propriei autonomii, după o copilărie marcată de traume și neglijență.
