În Elveția, angajatorii manifestă un interes crescut față de angajații cu vârsta de peste 50 de ani care optează pentru munca part-time. Potrivit unui studiu realizat de Uniunea Patronală Elvețiană (UPS), această categorie de salariați alege în mod frecvent să reducă timpul de lucru, punând mai mult accent pe echilibrul între viața profesională și cea personală.
Acest fenomen, numit „muncă parțială pentru stil de viață”, reflectă o tendință clară în rândul lucrătorilor elvețieni, care preferă să își limiteze orele de muncă, în special după vârsta de 50 de ani. Studiul realizat pe baza datelor oficiale dezminte stereotipul conform căruia tinerii din generația Z ar prefera programe de muncă reduse, arătând că, de fapt, persoanele mature sunt cele care aleg cel mai des acest mod de organizare a activității profesionale.
Economistul-șef al UPS, Patrick Chuard-Keller, explică că persoanele de peste 50 de ani reprezintă „cel mai mare potențial de forță de muncă neexploatat în ceea ce privește munca part-time”, mulți dintre aceștia reducerându-și programul de lucru tocmai pentru a evita normele integrale de muncă.
Un alt aspect important constatat în studiu este că munca cu normă parțială pentru motive personale este mult mai des aleasă de cetățenii elvețieni decât de muncitorii străini din țară. Acest fapt este legat de diferențele privind nivelul veniturilor și stabilitatea financiară: elvețienii peste 50 de ani, în special cei cu studii superioare, dispun de resurse financiare suficiente pentru a face o astfel de alegere.
Chuard-Keller subliniază: „Trebuie să-ți permiți să lucrezi cu jumătate de normă”, evidențiind că nu toți angajații pot opta pentru programe restrânse din motive economice.
Decizia angajaților de a lucra part-time are și efecte la nivel macroeconomic. Deși este o opțiune individuală legitimă, aceasta influențează rezultatele economice și sistemele sociale prin metode de redistribuire și impozitare. Un scenariu ipotetic în care toți cei care lucrează part-time ar reveni la normă întreagă ar putea crește venitul salarial brut cu circa 8 miliarde de franci elvețieni anual, echivalent cu aproape 1% din PIB-ul Elveției. Din această sumă, între 2 și 3 miliarde ar reveni bugetului public și sistemelor de asigurări sociale.
În contextul actual, Elveția se confruntă cu o criză semnificativă a forței de muncă calificate. Economistul recomandă introducerea unor măsuri menite să încurajeze redobândirea programului normal de lucru, precum stimulente fiscale țintite, reducerea taxelor pentru muncitorii de la frontiere și eliminarea unor beneficiile sociale care descurajează munca suplimentară.
În final, Patrick Chuard-Keller avertizează că potențialul de a spori numărul orelor lucrate nu poate fi total valorificat, mai ales că Elveția va continua să depindă de imigrație pentru a acoperi nevoile forței de muncă. La sfârșitul anului 2025, țara a fost în topul european privind angajarea salariaților chiar și fără diplomă, oferind salarii medii de peste 6.500 de euro, în special în domenii precum construcții, restaurante și îngrijire la domiciliu, unde rămân încă deschise mii de posturi vacante.
