Pe 3 iulie 1940, portul Mers-el-Kébir din Algeria a fost scena unui atac devastator, în care 1.297 de marinari francezi și-au pierdut viața în doar câteva minute. Atacul nu a fost cauzat de forțe inamice fasciste, ci de focul artileriei Marinei Regale Britanice, care a ordonat asaltul împotriva unei flote ce aparținuse până de curând aliaților în luptă.
În vara anului 1940, situația Aliaților devenise critică după căderea Franței și semnarea armistițiului cu Germania nazistă. Londra a rămas aproape izolată, dar încă dispunea de o puternică flotă care putea proteja legăturile maritime vitale. Temându-se că flota franceză, a doua ca mărime în Europa, ar putea fi capturată și folosită de Adolf Hitler pentru a controla Marea Mediterană, prim-ministrul britanic Winston Churchill a decis o măsură extremă.
În ciuda asigurărilor oferite de amiralul francez François Darlan că navele nu vor trece în mâinile germane, Churchill a considerat că garantarea cuvântului nu era suficientă. Astfel, a fost lansată "Operațiunea Catapult", o misiune navală britanică cu scopul clar de a neutraliza la fața locului flota franceză.
Marina britanică a dat francezilor un ultimatum strict: să li se alăture în continuarea războiului, să-și dea navele spre dezarmare în porturi britanice sau în cele din Indiile de Vest ori să le sabordeze singuri în șase ore. Refuzul sau neconformarea urma să fie pedepsită prin atac imediat.
Din cauza unei grave erori de comunicare și a unui gest perceput ca o insultă – transmiterea ultimatumului printr-un ofițer subordonat – negocierile s-au blocat rapid și la ora 17:54 a început bombardamentul. Cuirasatul Bretagne a fost scufundat, iar alte vase importante, precum Dunkerque, au suferit pagube majore.
De-a lungul decadelor, acest episod controversat a generat dezbateri intense: unii văd în atac o greșeală tragică ce a dus la moartea inutilă a multor militari francezi, alții îl consideră un pas necesar în asigurarea securității Marii Britanii. Ulterior, marina franceză și-a sabotat propriile nave la Toulon, în noiembrie 1942, un gest ce confirmă onestitatea promisiunilor date cu ani în urmă.
Churchill însuși a recunoscut că ordinul de a ataca la Mers-el-Kébir a fost "cea mai nefirească și dureroasă decizie" din timpul războiului, dar această hotărâre a fost considerată esențială din punct de vedere strategic. Impactul diplomatic asupra relațiilor internaționale a fost profund, influențând inclusiv poziția președintelui american Franklin D. Roosevelt față de conflict.
