La 40 de ani de la tragedia nucleară produsă la Cernobîl, natura începe să-și revendice teritoriu în zona de excludere din jurul fostei centrale ucrainene, demonstrând că absența activităților umane poate transforma un teritoriu afectat grav într-un habitat prosper pentru fauna sălbatică.
Zona de Excludere de la Cernobîl (CEZ), întinzându-se pe aproximativ 2.600 de kilometri pătrați, a fost instituită imediat după accidentul nuclear din 1986, cel mai sever eveniment de acest gen din istoria civilă. De aici au fost evacuați în regim de urgență circa 115.000 de locuitori, iar norul radioactiv s-a răspândit în întreaga Europă. Cu toate nivelurile ridicate de radiații care încă persistă, această regiune constituie acum un „laborator natural” în care ecosistemele se refac treptat, scrie publicația The Conversation.
Fauna sălbatică revine în forță
Populațiile de mamifere mari precum lupii, vulpile, râsul eurasiatic, elanii și mistreții au crescut constant în CEZ. Urșii bruni și bizonii europeni, dispăruți anterior din această zonă, au fost reintroduși și și-au refăcut populațiile. Concluziile studiilor arată că impactul eliminării factorilor umani precum vânătoarea și agricultura are un efect mai favorabil asupra vieții sălbatice decât daunele provocate de radiații.
În sectorul zonei de excludere aflat pe teritoriul Belarusului, densitatea mamiferelor mari se apropie chiar și depășește nivelul observat în rezervațiile naturale neafectate de contaminare nucleară. Deși efectele radiațiilor au fost devastatoare la început, în special în zona cunoscută drept „pădurea roșie”, biodiversitatea s-a restabilit treptat în absența intervenției umane.
Specii reintroduse și adaptări surprinzătoare
Un exemplu elocvent al refacerii ecosistemului îl constituie caii sălbatici de Przewalski, reintroduși în 1998 în zona ucraineană și care numără în prezent peste 150 de exemplare. De asemenea, s-au observat revenirea râsului eurasiatic, a bizonului european și întoarcerea unor păsări rare precum cocorii negri, cocorii albi și vulturii codalbi.
În mod special, acvila țipătoare mare, o specie aflată în pericol de dispariție pe plan mondial și extrem de sensibilă la prezența omului, și-a stabilizat și chiar mărit populația în această regiune. În 2019, în zona ucraineană au fost identificate patru perechi, iar partea belarusă găzduiește cel puțin 13 perechi, ceea ce face din Cernobîl singurul habitat global în care populația acestei specii crește.
Adaptări biologice la mediul radioactiv
Pe lângă revenirea spectaculoasă a multor specii sălbatice, anumite organisme au dezvoltat adaptări impresionante la condițiile radioactive. Broscuțele de copac din zona au suferit modificări genetice ce le fac pielea mai închisă la culoare, fenomen ce se atribuie creșterii nivelului de melanină, oferindu-le protecție împotriva radiațiilor. Lupii eurasiatici par să fi dobândit o rezistență superioară la radiație și riscurile asociate bolilor oncologice.
Descoperiri remarcabile includ ciupercile negre din interiorul reactorului 4, capabile să transforme radiațiile gamma în energie, facilitându-le o creștere accelerată. Plantele din regiune manifestă capacități avansate de reparare a ADN-ului, precum și o toleranță sporită la metale grele și radiații.
De la tragedie nucleară la rezervație naturală unică
Astăzi, zona de excludere de la Cernobîl este una dintre cele mai vaste rezervații naturale din Europa, constituind un cadru excepțional pentru studii ecologice și conservarea biodiversității. Exemplarul câinelui abandonat în urma evacuării s-a adaptat și a evoluat genetic distinct, reflectând puterea de reziliență a vieții în cele mai neașteptate condiții.
Totuși, unele efecte negative persistă, manifestate prin rate scăzute ale succesului reproductiv și frecvențe crescute ale mutațiilor genetice, ceea ce generează probleme de sănătate pentru anumite specii. Experiențele din alte zone afectate de accidente nucleare, precum Fukushima, oferă perspective comparabile privind impactul mediului radioactiv asupra biodiversității.
