Un simplu fir de tricolor prins de o cruce și un nume scris în alfabet chirilic, Ilie Georgescu, sunt singurele elemente exterioare care amintesc că sub movilele din zona Turtucaia se găsesc osemintele a câteva mii de soldați români căzuți în timpul înfruntării de la începutul Primului Război Mondial.
Teritoriul Turtucaia, situat lângă Oltenița, a făcut parte din România după cel de-al doilea război balcanic, în vara anului 1913, însă a fost revendicat rapid de Bulgaria. Pentru bulgari, bătălia de la Turtucaia a fost o misiune de „eliberare și recuperare a teritoriului pierdut”. Un ghid local, Maxim, care lucrează în muzeul din apropierea cimitirului militar Șumenți, explică că după recucerirea Turtucaiei, trupele bulgare au avansat până aproape de București.
„Noi, bulgarii, am fost recunoscători românilor pentru alierea lor din 1877 împotriva Imperiului Otoman, însă alianțele s-au schimbat în funcție de interese politice. Pentru a-și recupera teritoriile, Bulgaria a colaborat cu Germania, încercând să recupereze și părți din Macedonia, contestând posesiunile Greciei și Serbiei”, adaugă tânărul ghid.
Confruntarea militară de la Turtucaia, desfășurată între 1 și 6 septembrie 1916, a avut un cost ridicat pentru ambele tabere. Peste 8.000 de soldați și-au pierdut viața în acele câteva zile. România a înregistrat 6.000 de morți și circa 28.000 de prizonieri dintr-un efectiv de aproape 39.000 de soldați, în timp ce efectivele bulgare au suferit 1.600 de morți și aproximativ 8.000 de răniți.
Bătălia s-a soldat cu o încercuire a regimentelor românești, iar mulți dintre cei care au supraviețuit au fost nevoiți să se retragă traversând Dunărea înot sau în ambarcațiuni. Această confruntare apare, în muzeul local, reconstituită cu machete și efecte sonore, care oferă o perspectivă vie asupra greșelilor tactice ale comandanților români, unele recunoscute timid de ghidul Maxim.
Armata română de atunci, formată în mare parte din țărani slab instruiți și condusă de o elită boierească, nu dispunea de echipamente moderne comparabile cu cele ale adversarilor, iar rezistența pe câmpul de luptă este considerată surprinzătoare în aceste condiții.
După opincile bătăliei, localnicii au adunat trupurile soldaților, alături de cei căzuți din ambele tabere, și i-au înmormântat în două gropi comune săpate adânc pe un deal din apropierea Dunării. Gropile, impresionante prin dimensiuni, ascund rămășițe adesea greu de identificat, soldați și ofițeri deopotrivă, nepărăsiți de timpul uitării.
Intrarea în cimitir este marcată de două tunuri ce străjuiesc locul, iar aici, în vechile tranșee ale Șumențiului, tânărul Maxim își dedică timpul pentru a povesti celor puțini vizitatori despre una dintre cele mai dramatice pagini din istoria militară a României.
