Românii au dezvoltat un adevărat cult al excepționalității, considerându-se unici în lume cu expresia „ca la noi, la nimeni”. Această percepție este contrazisă de realitatea regională, unde multe dintre caracteristicile societății românești se regăsesc și în alte țări din Balcani.
Pe parcursul numeroaselor călătorii în țări precum Bulgaria, Kosovo, Albania, Serbia, Grecia sau Bosnia și Herțegovina, devin evidente similitudinile culturale, sociale și administrative. De exemplu, problemele urbane precum lipsa locurilor de parcare există atât în București acum 15-20 de ani, cât și în capitalele balcanice de astăzi, unele dintre acestea fiind chiar mai bine gestionate.
Moștenirea otomană rămâne o componentă puternică a identității culturale, vizibilă în tradiții, gastronomie și media, confirmând legăturile istorice care ne apropie de vecinii noștri balcanici. Astfel, mici și sarmalele nu sunt exclusivități autohtone românești, ci elemente comune în întreaga regiune.
Pe scena politică și socială, nici România nu este un caz singular. Sistemele de putere, infiltrate adesea de foști securiști sau alte structuri autoritare, seamănă cu realitățile din alte țări post-comuniste, unde cetățeanul rămâne adesea marginalizat în fața deciziilor politice.
În acest context, figura lui Nicușor Dan, etichetat ca „Haplea” al democrației românești, nu reprezintă o excepție, ci un exemplu al tipologiilor politice și al aspirațiilor pentru putere care se regăsesc în întreaga regiune. Nici alți actori politici din țară sau din vecinătate nu diferă esențial când vine vorba de interesele personale sau lipsa unei viziuni clare.
Mai mult decât atât, România împărtășește o moștenire comună cu numeroși frați din Europa Mare și Balcani, inclusiv cu fostele teritorii ale imperiului roman, cum ar fi Sicilia, dar și cu statele vecine slabe economic sau afectate de comunism, cum ar fi Basarabia și chiar cu Rusia. Chiar și diversitatea culturală internă, cum este cazul Transilvaniei, este amplu influențată de proximitatea față de Viena și Europa Centrală.
În ultimele decenii, progresul României a fost stimulat în principal de integrarea europeană, de adoptarea unor valori democratice și legi moderne, nu de vreun „geniu” autohton care ar fi schimbat cu totul destinul național. Spre deosebire de alte țări balcanice mai puțin norocoase, apartenența la Uniunea Europeană a fost factorul decisiv în accesarea resurselor și a modelului occidental de dezvoltare.
În final, România rămâne parte a unui complex spațial și istoric care o apropie mai mult de Balcani și Europa de Est decât de o unică și unică excepționalitate. Această realitate ar trebui să îi ajute pe români să aibă o perspectivă mai echilibrată asupra propriei situații și asupra oamenilor care îi conduc.
